I: Cum vă numiți și în ce an v-ați născut?

I.O.: I.O., 1938.

Ș.V.: Spune și luna.

I.O.: 1 octombrie.

I: Spuneți-mi, vă rog, o amintire din copilărie. 

I.O.: Când aveam cea mai mare nevoie de mama, am rămas fără. Alte amintiri frumoase am cu A., ne jucam, inventam dansuri. Alte amintiri…

I: De la bunici?

I.O.: Maică-mea a avut doi copii înaintea mea.

I: Mama dumneavoastră ucraineancă.

I.O.: Mama mea ucraineano-poloneză. Eu țin minte pe mama mamei pe catafalc, atât. N-am cunoscut bunicii decât din poze. Că era o epidemie de difterie. Le creștea la copii, pe esofag, carne străină, și asistentul care era atunci aici a zis să nu li se dea apă. Tocmai trebuia să li se dea apă. Și au murit la noi în sat 14 copii, la C. opt… nu știu în celelalte sate. Și după 13 ani m-am născut eu… ca să sufăr. Și alte amintiri.

De ce nu m-ai făcut ca tine? De atâtea ori am întrebat-o că s-a enervat la un moment dat: Eu ce-s vinovată că ești urâtă ca tata. Eu, repede, la tata: Ta, mama a zis că eu sunt urâtă ca tine! Tata: Du-te și spune-i: de ce m-a luat dacă sunt urât? Eu, repede, la mama, mama zice: Te-ai plâns, te-ai plâns lui tata.

I: Ne uităm un pic prin poze? Am văzut că ați scos câteva.

I.O.: Trebuia să veniți la mine.

Ș.V.: Aici e urât?

I.O.: Nu. Am încă două mii de poze acasă.

I: 1925… Și mama tatei din ce…

I.O.: Ucraineancă. Am avut sarcina să fac monografia satului și m-a trimis la Iași la biblioteca universitară și am găsit acolo următorul lucru: critici ucraineni spun că pământul ăsta, unde e Rogojești, Cândești, e pământ ucrainean. Criticii români spun că ăsta e pământ românesc. Eu am avut pe urmă sarcina, nu era sarcina mea, era a primarului, să fac un material, să vedem cum trăiesc românii cu ucraineni. Domnul primar s-a sculat în picioare și a zis: cine are nevoie de ceva, să vină la primărie, că eu îl ajut. Juriul zice: domnule, știm, dar spuneți cum se asilimează obiceiurile, tradițiile, limba… Da, eu am spus, când au nevoie de ceva, să vină! Domnul V. era lângă mine, eu, repede, scriu, că, zic, sigur o să pună pe unul dintre noi să vorbim. Și am scris repede, am spus: în primul rând că ne înțelegem foarte bine, că mulțumim românilor că ne-au acceptat, ne-au dat aceleași drepturi, dar și sarcini, ca și românii. Am spus că satele românești, mai la margine, sunt oameni, în Cândești, în Grămești, care vorbesc ucraineana. Deci am avut influență. Ce am mai găsit la Iași: că, cum s-a mai vorbit, mână de lucru la moșii. Rogojeștenii au fost aduși din Galiția. Și printre care era un ucrainean puternic, care avea opt fii. Toți erau necăsătoriți, I. se chemau. Și, la noi acum în sat, eu le zic triburi, suntem 14 triburi de I. Și s-au stabilit aicea, s-au căsătorit, au învățat românește, dar nu vorbeau, vorbeau, în casă, în limba ucraineană. Ce-am mai găsit…

Ș.V.: Cine vorbea, doamnă, românește, hai, ca să o stabilim și pe asta: mai mult bărbații care mergeau în armată. Că bunică-mea a murit și nu știa ,,bună ziua!”.

I.O.: Aici era Austro-Ungaria, satul nostru, Cândești… Tatăl meu și mama mergeau la școală vizavi de conac. Era cămin cultural, acuma e magazie. Învățau ucraineană și germană. Mama mea nu știa românește, a învățat așa… pe parcurs. Tata a făcut armată în Austro-Ungaria, am undeva poză… toți militarii, dar, imediat ce a început războiul, s-au amestecat limbile. Se vorbea în sat și românește și ucrainește și germana. Eu eram… câți ani… la școală încă nu mergeam, dar la noi venea un român să cumpere țigări, și vorbea românește și mie îmi plăcea. Și am învățat ,,foc”, am învățat „lapte”, „lingură”, „cuțit”… au găsit un fel de bombă și s-au jucat cu ea în podul grajdului și au ars vite, case, șuri, grajduri, iar eu trebuia să mergem cu părinții la A., și eu mi-am luat scăunelul și am ieșit în drum mai repede. Cât am stat așteptând pe părinți, explozie la M. Eu repede, scăunelul cu mine, înapoi acasă. Și fumul deja zbura spre G., pe lângă livada noastră. Zic ,,Mă, uite, acolo a făcut buf!”. De ce am spus asta? Că, după ce au venit oamenii să stingă, eu vorbeam singură românește pe uliță, dar nu știam toate cuvintele și spunea ,,focul a pălit și gata”. Și unde vreau să ajung: limba română este foarte ușor de învățat față de ucraineană. Ucraineana e mult mai bogată, iar română e mult mai frumoasă și ușor de învățat.

Ș.V.: Iar eu, când am intrat în clasa întâia, am avut noroc de doamna. Eu nu știam decât ,,bună ziua” să spun în românește.

I: V-a fost elev domnul?

I.O.: Da…

I: Am auzit că dumneavoastră cântați.

Ș.V.: Da, îl rugăm să ne cânte!

S.V.: Și cum vreți să vă cânt, în limba română sau ucraineană.

S.E.: Una așa și una așa!

S.V.: Așa am să cânt: 

(Aplauze.)

S.E.: Bravo, V.!

S.V.: Mulțumesc, mulțumesc!

I: Aveți o voce deosebit de frumoasă. Despre ce e cântecul?

S.V.: Exact ceea ce se întâmplă acuma în Ucraina. Despre război.

S.E.: Spune așa: că… un câmp, o dumbravă, cum s-ar spune, nu era arată, nu era lucrată și spune: dacă s-ar găsi cineva să mă are, să mă lucreze, că eu aș da pâine lumii, ca să mănânce. Zice că s-a găsit o fată, cu ochii negrii, care a arat, a semănat și cu lacrimi a udat și atunci a răsărit secară! Și spune că și pe deal și în vale… secară frumoasă multă, dar un recrut, deci un ostaș, este mort în război și acoperit cu o basmaluță roșie la… pe ochi, pe față. S-a găsit altă fată, cu ochii albaștri, care l-a găsit în secara aia și i-a ridicat basmaluța și l-a bocit.

S.V.: Și l-a sărutat!

S.E.: Da, l-a sărutat! L-a plâns, la bocit. Îi vorba de un militar care era în război.

I.O.: Ucrainienii care au fost aduși aici au venit cu un obicei frumos: primăvara, înainte de-a ara, ieșeau cu preotul, cu icoanele, cu prapori în câmp și făceau slujbe ca mulțumire pentru recolta de anul trecut și rugăciuni pentru recoltă bună pentru anul care vine. Satele din jur, oamenii, românii, veneau, că-s pe dealuri, și vedeau și, la început, nu știau ce se petrece. Veneau și ei și au văzut ce se petrece, și participau și românii la această ceremonie. Și ne-au spus: hai, că uite, rugșenii fac rugă. Rugă – rugșeni. La început se numea Rugșeni, cine conducea satul, este scris în documente Rugșeni. Mai târziu, Rugășești, dar în vorbire este greu Rugășești și a devenit Rogojești. Deci, numele vine de la rugă.

Ș.V.: Mai e încă o variantă, spune și cealaltă.

I: Românii au luat obiceiul ăsta?

Ș.V.: Mai fac și acuma, când nu plouă…

I.O.: Alții spun… dar ce-au scris s-a pierdut, nu s-a mai tipărit, că, din cauză că în vestul satului erau mocirle, cu rogoz, cu papură, și că vine denumirea de la rogoz, Rogojești. Dar n-am mai găsit asta, am găsit că numele satului vine de la obicei, de la rugă.

I.O.: O întâmplare… Eram în București, la cursuri de perfecționare în limba română, cu P., învățătoare, colegă de clasă, mai târziu, prin soț, verișoară. Eram libere, duminică după-amiază și, hai prin București. Ne-am descălțat când mergeam pe jos și intrăm la Romarta. Acolo, un domn nu se înțelegea cu vânzătoarea, tot îi arăta ceva, tot îi spunea… nimic. Noi ne-am apropiat, eu mai îndrăzneață. Aud că vorbește rusa, nu ucraineana, dar noi am învățat patru ani rusă. El cerea mănuși de vară albaștrii, subțiri, pentru soția care avea ochi albaștri. Și am tradus, aia a găsit, i-a dat. El ne-a luat pe amândouă la Cișmigiu și ne-a plimbat cu barca o jumătate de… zi! Și cântam în limba rusă în barcă și în jurul nostru bărci… se hlizeau!