I: V-am povestit un pic despre ce e proiectul nostru, Muzeul Memoriei: România, teritoriu de refugiu…
M.O.: Da, însă eu nu am fost refugiată, nici măcar părinții mei. Bunicul meu a venit din Grecia, adică noi, direct, n-am fost refugiați.
I: Ne interesează inclusiv descendenți, ca să înțelegem mai bine ce și cum s-a întâmplat. Am să încep prin a vă întreba cum vă numiți?
M.O.: C.V.M.O. (râde)
I: Aveți un nume foarte frumos. Și… când v-ați născut?
M.O.: În 14 mai 1942, la Brăila.
I: Aveți o amintire din copilărie, așa, una mai puternică, pe care ați vrea să o împărtășiți cu noi?
M.O.: Amintire legat de…
I: Din copilăria dumneavoastră.
M.O.: Adică la modul general, nu neapărat legat de… identitate etnică sau…
I: Sigur, sigur, sigur, o amintire din copilărie, care pentru dumneavoastră înseamnă mult, oricare ar fi ea.
M.O.: Da… ce-mi vine în minte acuma… poveste din… cred că aveam vreo cinci ani când a fost o secetă și o foamete foarte puternică în România și a venit la noi, mă rog, tatăl meu era șef de gară, și a venit la noi, noi locuind în gară, un om mai… sărman așa, și i-a zis mamei cucoană, dă-mi ceva să mănânc că n-am mâncat de trei zile. Și mama i-a pus o farfurie de ciorbă și o bucată de mămăligă, și a mâncat ciorba și i-a mai rămas puțin mămăligă și zice mai dă-mi, cucoană, puțină ciorbă că mai am mămăligă, și a făcut treaba asta de vreo două, trei ori și eu, copil fiind, am rămas atât de impresionată, cât de foame trebuie să-i fi fost omului ăla și cum a putut să mănânce atât, m-a marcat pentru totdeauna. Nu știu, așa, greutățile, ca greutatea vieții, știți, ce poate întâmpla la un moment dat… bine, fără să contribui cu nimic la… dar, mă rog, ce se poate întâmpla în viață. Nu știu, pe mine asta m-a marcat, să știți.
I: Îmi imaginez, da, a fost o perioadă foarte, foarte puternică…
M.O.: Da, bine, pe urmă auzeam și comentarii că, chiar prin Moldova, mureau oameni, chiar mureau de foame… era cumplit. Dar ce am văzut eu, cu ochii mei, asta m-a… ne-a rămas în minte, așa… ca un, nu știu… un șoc a fost pentru mine, mă miram eu cum de poți să mănânci atât și cât de foame trebuie să-i fie ca să mănânci atâta.
I: Am stat de vorbă cu o doamnă care îmi spunea că ea a gustat ciocolata când s-a angajat și că gustul pâinii nu este ceva ce se ține minte din copilărie, ci mai încolo, că se întreba dacă o să mai mănânce pâine vreodată. Deci a fost o perioadă foarte dificilă.
M.O.: Da, da, da, da… a fost o foamete, cred că prin ’47, așa ceva. Deci aveam eu vreo cinci ani că tot… mi-a rămas în minte, vă spun.
I: Aș vrea să vă întreb la școală cum a fost pentru dumneavoastră?
M.O.: La școală aveam o soră mai mare cu trei ani și era la școală, și eu nu, și atâta am bătut la cap pe părinții mei, că vreau și eu la școală, vreau și eu la școală, și la șase ani, mă rog, cu dispensă de vârstă, cu aprobare specială, am fost primită în clasa întâi, la șase ani (râde). Am vrut eu la școală mai repede. Și… pe urmă, mă rog, ce mi-a plăcut foarte mult, mi-a plăcut geografia și călătoream așa, cu gândul pe hartă și mă minunam de insulele Galapagos, unde sunt țestoasele acelea uriașe, de piramidele din Egipt, de multe alte… Și ziceam Doamne, cum o fi să călătorești și să vezi, să…? Eram o visătoare.
I: Care ar fi cea mai prețuită tradiție din familia dumneavoastră?
M.O.: Da, ce-mi aduc aminte, cu mare plăcere, de Paște ne întâlneam la bunici, care aveau o gospodărie mai mare, cu curte, cu grădină, cu livadă, cu de toate și ne întâlneam toată familia, nu strict frați, și veri, și, mă rog, ne întâlneam cu toții acolo și petreceam Paștele împreună. Asta e cea mai plăcută amintire care o am și bunica avea un cuptor d-ăla… într-o încăpere, în spatele casei, nu știu cum, era un cuptor unde făcea de toate acolo, și pâine, și cozonaci, și pască, și fripturile, și, mă rog, mâncarea, și… cu două, trei zile înainte de Paște acolo, noaptea, se gătea tot timpul, și noaptea se coceau toate… tot ce se făcea (râde). Asta îmi aduc aminte, încercam și noi să stăm acolo, că se spuneau povești, mă rog… era foarte plăcut.
I: Sunteți căsătorită? Ați fost căsătorită?
M.O.: Da, da, am fost căsătorită. Acum sunt singură, nu mai am partener, a murit, dar am doi copii.
I: Și în familia dumneavoastră, alături de copii, care ar fi cea mai prețuită tradiție, la ce ați ținut cel mai mult?
M.O.: Păi să ne întâlnim de Paști, de Crăciun, asta oricum respectăm, ne vedem. Cele mai mari sărbători ale creștinismului.
I: Aș vrea să vă mai întreb cum credeți că va transformat trecerea timpului?
M.O.: Nu cred că m-a transformat foarte mult… cred că am rămas destul de eu însămi, dar, bineînțeles, cu niște învățăminte pe care le tragi, la un moment dat, prin experiența vieții rămâi cu niște… învățăminte. Eu am… așa, o dorință foarte mare, bine, inspirată și din educația pe care am primit-o: să trăiesc și să mor cu demnitate! (râde) Asta este dorința mea cea mai mare.
I: Vorbeam la începutul discuției noastre despre părinți, bunici, și originile dumneavoastră, după nume, sunt evident grecești.
M.O.: Da, da, da. Bine, numele a suferit transformare pentru că, după Război, știți, au fost… cei de altă origine decât româna au fost obligați să-și latinizeze numele, că numele corect este… și la greci este cum e și la ruși, la ruși, de exemplu, este Ivanov – Ivanova, și știi că e nume de bărbat sau de femeie, la greci la fel. Că, mă rog, nu prea se discuta că ești de altă origine, că erai deja dușman al poporului român, ceea ce nu e cazul. Poporul român a trăit în pace și în bună înțelegere cu multe neamuri care au venit și au trecut și au rămas și… mă rog. Greci au fost foarte mulți în România pentru că grecii în general se ocupau cu comerțul, iar România era o țară eminamente agrară, care era grânarul Europei, și era firesc. Brăila, Galați sunt orașe bine… Tulcea, Constanța, și în alte părți au fost foarte mulți greci care se ocupau, într-adevăr, cu agricultura, cu comerțul în special.
I: Și bunicul dumneavoastră? Aveți amintiri cu el? Bunicul dumneavoastră e grec sau ambii bunici?
M.O.: Bunicul era, dar…
I: Bunicul de pe mamă?
M.O.: De pe tată. Și povestea, bine, nu l-am apucat foarte mult, dar cât a trăit povestea, așa, cu nostalgie despre hóra mou, adică patria mea, țara mea, și… ne povestea de legendele drosulitelor din Creta, de… multe. Sau, de exemplu, jocul copiilor, că nici asta sigur n-o știți. Ați auzit, desigur, cum se joacă copiii Ala, bala, portocala.
I: Da.
M.O.: E, de fapt știți ce înseamnă?
I: Nu.
M.O.: Ala, bala… ala înseamnă alta, bala – minge. Altă minge, portocala. Copiii n-aveau mingi și se jucau cu portocalele sălbatice. Ala, bala, portocala. Dar nimeni nu face legătura, de unde vine aceasta Ala, bala, portocala..
I: Și el cum a ajuns în România?
M.O.: Păi nu știu, n-am înțeles prea bine, parcă a fost implicat într-un conflict, ceva politic și a trebuit să plece și unde era mai bine și mai aproape decât România, care, oricum, era o țară, v-am zis, care era agricolă, el cu comerțul… priceput, și atuncea s-a stabilit în România. Pe urmă avusese soție grecoaică, dar a decedat și s-a recăsătorit cu româncă și astalaltă neștiind limba greacă, sigur copiii n-au… că de obicei mamele îi învață de pe copii să vorbească. Bărbații, în general, erau plecați cu treburi și de aia nu s-a vorbit limba greacă în familie. Și, bineînțeles că, de mică mi-am dorit să văd Grecia, să văd… Și am reușit să o văd, și chiar să am cetățenie greacă.
I: Și ați și locuit în Grecia…
M.O.: Da, 25 de ani. Acum, de vreo cinci ani, sunt în România, dar am și cetățenie greacă și cetățenie română. Iar România, oricum, e țara unde m-am născut, unde mi-am trăit copilăria, tinerețea… asta nu se poate uita, nu se poate șterge, este țara de baștină, cum se zice, iar cealaltă-i țara de suflet care, mă rog, prin origine, mă… m-a reprimit.
I: Și l-ați onorat și pe bunicul dumneavoastră.
M.O.: Da, și el și-a dorit, dar n-a apucat, pentru că, bine, nici eu, până după Revoluție n-am reușit să plec în Grecia, nu ni s-a permis, primisem aprobarea de la statul grec pentru repatriere și nu primeam aprobarea să plec de aici. Așa că… mă rog. Asta… a fost istoria noastră, mai mult sau mai puțin recentă. Acuma se poate călători, oriunde, oricum, ceea ce, eu… poate cel mai mult am suferit din cauza asta, că nu puteam să călătoresc, mi-am dorit din totdeauna să călătoresc… și acum mi-ar place, dar nu mai am așa… putere (râde), nu mai mă ajută…
I: Dar rețin, când am vorbit cu dumneavoastră, și spuneați că… cu o prietenă… ați călătorit, totuși, un pic.
M.O.: Am călătorit un pic, dar nu atât cât… cât mi-aș fi dorit sau cât îmi doresc. Un pic da.
I: Sper că mai reușiți, poate cu copiii, cu nepoții.
M.O.: Din nefericire n-am nepoți și nu… nu știu, bine, acuma am probleme de sănătate, mă rog, cu vârsta vin, și nu mai am acea… condiție fizică, că așa, dorință, mai am.
Că, din păcate, sufletul nu îmbătrânește, să știți, rămâne tânăr.
I: Asta e mare lucru, că spuneți asta.
M.O.: Da, și încerc să țin pasul cu vremurile. Nu sunt o persoană panicoasă, deși am probleme serioase, nu… gândesc destul de pozitiv și destul de curajoasă chiar și cu Covidul ăsta, acuma, nu m-am lamentat, nu m-am speriat, am zis lasă, fie ce-o fi, trec eu și peste asta, că am trecut și prin altele. Și uite că am reușit.
I: Cum vi se pare, totuși dumneavoastră v-ați născut în România, ați copilărit aici, ați plecat, v-ați întors: Cum era România atunci și cum o vedeți acum?
M.O.: Din păcate… nu știu ce să zic. De un singur lucru îmi pare rău, adică un singur lucru îl regret, ce era înainte, pentru că am plecat după Revoluție, v-am spus… eram mai uniți atunci și mai empatici unii cu alții. Acum, un știu, văd că un pic s-au… s-au schimbat oamenii, în sensul că s-au înstrăinat unii de alții, parcă nu-i mai interesează ce mai face vecinul sau știu eu… Grecii, să știți, că sunt și ei, bine, și noi suntem balcanici, toți, dar grecii sunt mai uniți ca… ca neam, ca popor, ca nu știu. Plus că au dorința asta să aibă tot timpul paréa se zice, să aibă companie, să aibă cu cine vorbi, cu cine ieși, cu cine spune o glumă, cu cine asculta o muzică. Acuma, parcă, românii… e adevărat că au plecat foarte mulți tineri, ceea ce-i mare păcat. Să știți că și din Grecia pleacă tinerii să muncească, dar tot se întorc, am impresia că în România mai puțini se întorc, și e mare păcat. Pentru că e o țară frumoasă, o țară bogată, care… păcat să-și piardă tinerii. Dar… știu și eu, și poate pentru că am fost ținuți așa în… strâns legați de țăruș, și atunci cand am scăpat, am scăpat ca din pușcă, și nu ne mai uităm înapoi, e păcat.
I: Da, aveți dreptate…
M.O.: Chiar… așa, vedem populația îmbătrânită și… nu știu, tinerii și în Grecia… dacă sunt un pic altfel, ei văd puțin altă mentalitate de viață, adică nu pierd ocazia să se distreze puțin, să uite, chiar dacă au necazuri, chiar dacă au, știu eu, că na, în viață ai de toate…
I: Da, cred că e un spirit mai…
M.O.: Da, da, da. Și chiar foarte primitori grecii, da’ și românii erau așa. Și românii erau așa. Acuma, e adevărat, că aicea unde stau eu… am casa din ’85 și, sigur că, cei din generația mea s-au cam dus și sunt ori închiriate apartamentele ori le-au vândut, și sunt străini, dar… vedeți, cel puțin ce țin eu minte din copilăria mea: dacă mergeai într-un sat, la țară, te întalneai cu cineva pe stradă, că era copil, că era bătrân, domnule, oamenii se salutau. Aicea intri în bloc, te întâlnești nas în nas cu cineva care urcă sau coboară sau… din bloc, nu te mai salută oamenii. Acuma poate că o să ziceți păi dacă nu-l cunosc… păi nu-l cunoști, dar poate… suntem vecini, dar poate, Doamne ferește, într-o seară, când… într-o noapte când mi-e rău, poate am să sun la ușa ta, sau tu la ușa mea… că nu știu ce, ce s-a întâmplat, că așa-i firesc, întâi apelezi la vecini și pe urmă… Nu știu, poate am rămas eu așa cu niște…
I: Nu, nu, nu, și eu rețin asta cu salutul, remarc că lumea nu se mai salută.
M.O.: Da, nu știu, mie mi se părea o chestie de bun gust, așa, să saluți pe cineva când îl întâlnești. Chiar dacă nu-l cunoști, ce dacă, nu contează. Acuma suntem prea grăbiți, toți muncesc mult, să aibă mult, nici n-au timp să se bucure de ce au.
I: Revin un pic la bunicul dumneavoastră, că mă gândesc: oare el a fost refugiat politic din perioada respectivă?
M.O.: S-ar putea să fi fost implicat, ceva, și într-o chestie politică. Nu se vorbea, nu spunea el despre asta, dar parcă așa mi-aduc eu aminte, că ceva am înțeles, că era o chestie despre care nu prea trebuia să vorbim, nu prea se vorbea.
I: Că totuși a fost și un război civil.
M.O.: Da, au fost acolo niște…
I: În Grecia, și a fost o perioadă în care foarte mulți greci au plecat.
M.O.: Da, da, da, da. Păi d’asta, un motiv trebuie să fi avut ca să plece, totuși. Că chiar așa… știu eu, dintr-o dată, să pleci fără un motiv mi se pare… nu știu, nu prea s-a discutat despre asta însă el vorbea despre… și ne cânta, mă rog, cântece grecești. Bine… nu l-am apucat prea mult, dar a reușit să ne insufle acea… dacă nu, neapărat, dar și dragoste pentru țara noastră de origine și chiar curiozitate… Și eu mă gândeam, eram copil, Doamne, ce-aș vrea să văd Grecia, ce-aș vrea să ajung… și bine, mă gândeam ca… turist, nu mă gândeam să plec de tot, că pe vremea noastră nici nu se punea problema să pleci dintr-o țară în alta.
I: Avea vreun obiect din Grecia adus, rețineți așa un…?
M.O.: Nu, nu… nu-mi aduc aminte să fi… să ne fi povestit de așa ceva.
I: Și, în Grecia, ați mai întâlnit rude de-ale dumneavoastră? Că mă gândesc că or mai fi rămas.
M.O.: Nu prea… dacă nimeni n-a mai ținut legătura s-au rupt relațiile. Ce am văzut, la un moment dat, chiar întâmplător am descoperit, un fel de magazin… magazin, magazie, maga… știu eu, nu știu exact ce-o fi fost acolo, că era mai veche clădirea și închisă, dar avea o emblemă sus, scris… era metalică și scria C. (numele ei de familie – nota r.). Zic aaaa, dar chiar întâmplător am descoperit, zic ia uite, măi, am trecut de atâtea ori pe aici și… În general îmi place să merg pe străzi, să mă uit la clădiri, să citesc firmele, să… citesc… așa. Și întâmplător am descoperit asta… zic ia uite… că aicea a fost ceva al familiei noastre, mă rog, cât o fi fost de mare familia. Zic uite… că am întâlnit niște urme. Nu, așa, rude n-am… n-am luat legătura cu ei, nu, n-am… Deși, se pare că o mătușă… sau soră… bunicul știa ceva, dar nu… n-a lăsat nimănui nici adresă, nici nimic, v-am spus cum era atunci, nu prea trebuia să spui că ești de altă origine.
I: Vă mulțumesc foarte mult!
M.O.: Cu plăcere! Chiar am retrăit niște momente din copilărie, povestindu-le (râde).
I: Mă bucur! Ar trebui să scrieți, doamnă!
M.O.: A… nu știu dacă sunt în stare. Da, poate că mi-aș aminti mai multe…
I: Cu siguranță, și s-ar putea să fie ceva care chiar să vă placă foarte mare plăcere.
M.O.: Nu știu… nu mă văd cu astfel de talente.
I: Darul povestirii să știți că-l aveți.
M.O.: (râde) Da, eu chiar trăiesc… retrăiesc când povestesc și… probabil de asta, povestesc cursiv că eu deja… (râde) le văd, le revăd. Acuma, știți ce înseamnă Ala, bala, portocala…