Doamna N.P., născută în 29 august 1969 în Odesa, Ucraina

  • Interviuri
  • Doamna N.P., născută în 29 august 1969 în Odesa, Ucraina

Interviu luat de Cristina Preutu, 2022

Durata lecturii: 15 minute

I: Cum vă numiți? Când v-ați născut și unde? What is your name? When were you born and where? Як тебе звати? Коли ти народився і де? 

N.P.: Mă cheamă N. P., sunt născut pe data de 29 august 1969 în orașul Odesa, Ucraina. 

Мене зовуть Н. П., я народилася 29 серпня 1969 року в місті Одесі, в Україні.

I: Vreți să ne împărtășiți o amintire din copilărie? Do you want to share a childhood memory with us? Хочете поділитися з нами спогадом дитинства?

N.P.: Da, eu vreau să împărtășesc nu numai amintirile din copilărie, ci și ce trec azi când în țara mea este război.  

Так, я хочу поділитися не тільки спогадами дитинства, але й тим, що переживаю сьогодні, коли в моїй країні йде війна.

I: Cum a fost la școală? Care e cea mai vie amintire de atunci? How was school? What is your most vivid memory from that time?  Як було в школі? Який ваш найяскравіший спогад з того часу? 

N.P.: Copilăria mea și anii școlari sunt plini de impresii și amintiri. Pentru fiecare persoană, copilăria și tinerețea sunt cei mai buni ani în care are loc formarea noastră. La școală, am fost activă în viața publică, am studiat perfect, iar la absolvire am primit o medalie de aur pentru rezultate academice excelente. noi am organizat mai multe evenimente interesante, concerte, spectacole de teatru, seri tematice. Experiența aceasta a fost de folos când eu am început să lucrez la școala la început, apoi la universitate. Cu prieteni de școală noi ne adunăm adesea ca să ne reamintim anii de școală. Astăzi ne corespondăm, ne sunăm unii pe alții deoarece războiul ne-a împrăștiat în țări diferite. Sunt multe amintiri vii… Mai ales acum când în condițiile de război totul reevaluăm diferit. În momentele diferite ale vieții, diferite amintiri ies în evidență, ceea ce poate depinde prin ce anume trecem și de ceea ce avem nevoie pentru sprijinul emoțional în momentele dificile. Acum mai des îmi amintesc cum noi cântam cu ansamblul nostru școlar de dans ucrainean în fața oamenilor obișnuiți- muncitori la fabrică, în port. Au fost emoțiile așa de sincere de recunoștință din partea oamenilor adulți față de performanțele noastre de amatori, și chiar astfel de  evenimente ne-au dat încredere pentru viitorii pași în viață.

Моє дитинство та шкільні роки сповнені яскравими враженнями та спогадами. Для кожної людини дитинство та юність – найкращі роки в які відбувається наше становлення. В школі я була активною в громадському житті, вчилася на відмінно, по завершенню школи була нагороджена Золотою медаллю  за відмінні успіхи в навчанні. В школі у нас був дуже дружний клас, ми досі підтримуємо теплі стосунки з шкільними друзями. Ми проводили багато цікавих заходів, організовували концерти, театральні вистави, тематичні вечори. Цей досвід потім став для мене корисним коли я почала працювати спочатку в школі, а потім в університеті. З шкільними друзями ми часто збиралися та згадували наші шкільні роки. Сьогодні листуємося, телефонуємо один одному бо війна розкидала нас по різним країнам. Яскравих спогадів багато… Особливо зараз, коли в умовах війни все інакше переоцінюємо. В різні моменти життя на перший план виходять різні спогади, це мабуть залежить від того, що саме ми переживаємо і чого потребуємо для емоційної підтримки у важкі часи. Зараз частіше пригадую як ми виступали з нашим шкільним ансамблем українського танцю перед простими людьми: робочими на заводі, в порту. Це були такі щирі емоції вдячності дорослих людей на наші аматорські виступи і саме такі заходи додавали впевненості для майбутніх кроків в житті. 

I: Sunteți sau ați fost căsătorită? Copii? Are you or have you been married? Children? Ви одружені чи були одружені? діти? 

N.P.: Am fost căsătorită, dar eu și soțul meu am divorțat de mult timp, iar el are familia nouă. Am o fiică minunată – mândria mea. Ea e căsătorită și cu șoțul ei trăiesc separat. Ea este foarte perseverentă și inteligență, ca pentru orice mamă, dar și pentru mine, e cea mai bună fiică! 

Cu un an înainte de război, ea cu soțul ei s-au mutat la Irpen, lângă Kiev, și am fost foarte îngrijorată de ei când s-a început invazia pe scară largă și când orașul lor era distrus cu peste 60%, iar ei abia au avut posibilitatea de a pleca la siguranță… După ocupare, ei deja s-au întors la Irpen pentru că doresc să-l reconstruiască și să trăiască în acest oraș magic. În aceste vremuri dificile de război fiică mea mă sprijină foarte mult.

Я була одружена, але ми з чоловіком давно розірвали шлюб і в нього є  нова родина. В мене є чудова донька – моя гордість, вона заміжня і  вони з чоловіком живуть окремо. Вона дуже наполеглива та розумна, як для кожної мами – для мене – найкраща донька!  За рік до війни вони з чоловіком переїхали жити до Ірпеня під Києвом і я дуже переживала за них коли почалися повномасштабні бойові дії і коли їхнє місто було зруйновано на понад 60%, а вони ледве встигли виїхати в безпечне місце…. Після деокупації вони вже повернулися до Ірпеня, бо прагнуть його відбудувати і жити саме в цьому чарівному місті. В ці складні часи війни моя донька дуже підтримує мене.

I: Ne puteți spune cea mai prețuită tradiție din familie? Can you tell us the most cherished tradition in your family? Чи можете ви розповісти про найдорожчу традицію у вашій родині?

N.P.: Din păcate, vremurile dificile ne dictează astfel de condiții în care păstrarea unor tradiții devine aproape imposibilă, iar ele rămân doar în memorie. Majoritatea din familia mea deja nu mai este printre noi, ei au murit… Cel mai mult s-a păstrat tradiția de a se aduna pe 1 ianuarie, dar în timpul pandemiei și aceasta a fost întreruptă complet. Iar din copilărie îmi amintesc că în weekend-uri tata ne ducea pe străzile Odesei, la muzeu, circ, teatru, iar la sărbătorile mari și zilele de naștere ne adunăm cu celelalte rude, erau cadouri, gustări diferite, vorbele… De-a lungul anilor, cineva a plecat departe și nu a mai putut veni la sărbători, cineva a murit și noi am rămas mai puțini… Războiul, care durează deja de mai mult de 8 ani de asemenea a făcut imposibilă comunicare cu toată lumea… Pe mine mă doare foarte mult, dar de la începutul războiului din anul 2014 eu nu mai comunic cu rudele mele care trăiesc în țara agresoare (Rusia), deoarece ei au susținut anexarea teritoriilor noastre, așa că noi nu mai putem continua să comunicăm… De când s-a început agresiunea pe scară largă nimeni dintre rudele mele care stau în Rusia nu s-au interesat dacă mai trăim, cum stăm în Ucraina, când orașele noastre erau bombardate… Este foarte greu și dificil atunci când nu poți trăi viața ta obișnuită. 

Нажаль, складний час диктує такі умови, в яких збереження деяких традицій стає майже нереальним і вони залишаються тільки в пам’яті. Більшість членів моєї родини вже не з нами, вони померли… Найдовше зберігалася традиція збиратися 1 січня, але в часи пандемії вона перервалася остаточно… А з дитинства я пригадую що у вихідні дні тато водив мене вулицями Одеси, в музеї, цирк, театр, а на великі свята та дні народження ми збиралися разом з іншими родичами, були подарунки, смачні страви, спілкування…. З роками хтось їхав жити далеко і вже не міг приїхати на свята, хтось помирав і нас ставало все менше… Війна, яка триває вже понад 8 років також зробила неможливими спілкування всіх разом… Мені дуже боляче, але від початку війни у 2014 році я не спілкуюся з своїми родичами, які живуть в країні – агресорі (росії), вони підтримують анексію наших територій, тому ми не можемо продовжувати спілкування…. З початком повномасштабної агресії ніхто з моїх родічів, хто живе в росії навіть не поцікавились чи живі ми, як ми тут в Україні, коли наші міста під бомбардуваннями…  Це дуже складно, і важко коли ти не можеш жити своїм звичним життям. 

I: Cum credeți că v-a transformat trecerea timpului? How do you think the passage of time has changed you? Як, на вашу думку, змінив вас час?

N.P.: În viața sunt o persoană foarte pozitivă și deschisă, îmi place să comunic cu oameni diferiți, să organizez evenimente diverse, conferințe, adunări… Dar pe 24 februarie 2022 totul s-a împărțit pe “înainte” și  “după”. Războiul din Ucraina deja durează 8 ani și prin oameni se spune că “timpul vindecă” …, că oamenii se obișnuiesc cu totul, dar cu așa ceva nu poți să te obișnuiești, eu din contra după 24 februarie am devenit mai vulnerabilă și emotivă. Acum simt durerea emoțională mai mult decât cea fizică. Acum eu înțeleg, că într-o dimineața te poți trezi în urma unor explozii puternice și cel mai mare vis din fiecare clipă va fi să auzi că familia și prietenii sunt bine, că sunt vii… Și nu mai este nimic altceva pe lângă viața și sănătatea rudelor, prietenilor, studenților pentru care ești responsabilă…

Adăpost

Faptul că într-o zi trebuie să-ți împachetezi documentele și lucrurile cele mai importante într-o valiză sau rucsac, să-ți iei motanul și să pleci în altă țară, lăsând acasă cărțile preferate, alte lucruri fără dde care nu ți-ai putut imagina viața ta până atunci. Este dificil… Te schimbă… Te întărește… După ceva timp noi înțelegem cum mai exact fiecare dintre noi s-a schimbat, dar acum probabil că este devreme să vorbim despre asta. Noi am devenit mai puternici, cât și mai vulnerabili în același timp, asta e sigur. Uneori mi se pare că sunt ca un pumn strâns, dar mai puțină forță a mai rămas ca să-l țin în frâu… 

По життю я дуже позитивна та відкрита людина, я люблю спілкуватися з різними людьми, організовувати різноманітні заходи, конференції, зустрічі…. Але 24 лютого 2022 року все розділилося на «до» та «після». Війна в Україні вже тривала 8 років і в народі кажуть що «час лікує»…., що люди до всього звикають,  але до цього не можна звикнути, я навпаки, особливо  від 24 лютого стала більш вразливою та емоційною. Тепер я душевний біль відчуваю більше ніж фізичний. Тепер я розумію, що одного ранку можна прокинутися від гучних вибухів і найбільшою мрією щомиті буде почути що з твоїми рідними та близькими все добре, що вони живі… І вже немає значення нічого крім життя та здоров’я твоїх близьких, знайомих, студентів за яких ти відповідаєш. Що одного дня ти маєш зібрати документи та найважливіші речі в рюкзак чи чемодан, взяти свого кота і поїхати в іншу країну, залишивши дома улюблені книжки, інші речі без яких до цього моменту не уявляв свого життя. Це складно…. Це змінює…Це загартовує… Через деякий час ми зрозуміємо як саме кожен з нас змінився, поки мабуть рано про це говорити. Ми стали водночас сильнішими і більш вразливими, це точно. Інколи мені здається що я як міцно стислий кулак, але все менше сил його стримувати… 

I: Ce însemna viața și activitatea dumneavoastră în Ucraina înainte de conflict? What was your life and work in Ukraine before the conflict? Яким було ваше життя та робота в Україні до конфлікту? 

N.P.: Sunt profesoară, cercetător, domeniul de interes științific este etnologia. Eu am cercetat tradițiile și obiceiurile ucrainenilor și ale reprezentanților altor grupuri etnice care trăiesc în Ucraina. Am dedicat mulți  ani studiului nunților ucrainene. Un subiect separat al cercetării mele este subiectul legat de Marea Foamete (Holodomor) și deportările în masă din secolul XX. Când am colectat materiale pentru cercetările mele, am vorbit de multe ori cu diferite persoane și le-am intervievat despre viața lor, am scris amintiri, inclusiv despre război și nu m-am gândit niciodată că generația noastră va trece și ea prin această experiență. Războiul m-a găsit ca profesoară asociat al Departamentului de Arheologie și Etnologie al Facultății de Istorie și Filosofie de la Universitatea Națională I.I. Mechnikov din Odesa unde predau studenților etnologie, alte discipline legate de aspectele etnoistorice ale dezvoltării națiunii ucrainene, culturii spirituale și ritualurilor, folclorului, turismului arheologic și etnografic și studiile muzeale. Munca mea este extrem de interesantă, împreună cu studenții organizăm multe evenimente importante, am fondat Societatea Științifică Studențească de Etnologie, am organizat 15 conferințe internaționale, realizăm reconstituiri etnografice ale ritualurilor, ajutăm orfelinatele și facem multe alte lucruri. Acum unele dintre proiectele noastre sunt “pe pauză”, pentru că realizarea lor nu este posibilă, iar unele noi mai dezvoltăm, chiar în condițiile de război de scară largă am susținut conferința online. 

Pentru Odesa a fost foarte important să ne păstrăm tradițiile etnice și să dezvoltăm proiecte noi bazate pe rădăcinile noastre istorice. Am organizat multe evenimente interesante, cele mai cunoscute fiind Megamarșele de cămăși brodate, inițiate și organizate de absolvenții noștri. Cu câteva zile înainte de război, pe 20 februarie 2022, amenințarea externă a unit din nou locuitorii din Odesa și am organizat Marșul Unității. La astfel de evenimente mă întâlnesc mereu cu absolvenți, prieteni, oameni care gândesc la fel!  La Marșul Unității din Odesa am sperat că nu va fi niciun război. Eu și prietenii mei am ținut cu mândrie steagul Ucrainei, iar fotografia noastră a fost publicată în Financial Times. A doua zi am fost la telemaratonul „noi suntem pentru pace”, eu apar des la televiziunea noastră.

Я викладач, науковець, сфера моїх наукових інтересів – етнологія. Я досліджувала традиції та звичаї українців та представників інших етносів, що живуть в Україні. Багато років я присвятила дослідженню українського весілля. Окремою темою моїх досліджень є тема Голодомору та масових депортацій у ХХ ст. Коли я збирала матеріали для своїх досліджень, то багато разів спілкувалася з різними людьми і опитувала їх про їхнє життя, записувала спогади , в тому числі про війну і ніколи не думала що наше покоління також буде переживати це. Війна застала мене на посаді доцента кафедри археології та етнології факультету історії та філософії в Одеському національному університеті імені І.І.Мечникова, я викладаю студентам етнологію, інші дисципліни, пов’язані з питаннями етноісторичних аспектів розвитку української нації, духовною культурою та обрядовістю, фольклором, археологічним та етнографічним туризмом та музейництвом. Моя робота надзвичайно цікава, разом з студентами ми проводимо багато важливих заходів, ми заснували Наукове етнологічне студентське товариство, провели вже 15 міжнародних конференцій, проводимо етнографічні реконструкції обрядів, допомагаємо дитячим будинкам і робимо багато інших справ. Зараз деякі наші проєкти поки на «паузі», бо їх виконання є неможливим, а деякі ми продовжуємо, зокрема навіть в умовах повномасштабної війни ми провели конференцію в онлайн форматі. 

Для Одеси дуже важливим було збереження наших етнічних традицій, розвиток нових проєктів, в основі яких лежать наші історичні корені. Ми проводили багато цікавих заходів, найбільш відомими є Мегамарші вишиванок, ініціаторами та організаторами проведення яких є наші випускники. За декілька днів до війни 20 лютого 2022 року зовнішня загроза вкотре об’єднала одеситів і ми провели Марш Єдності. На таких заходах я завжди  зустрічаюсь з випускниками, друзями, однодумцями!  На  Марші Єдності в Одесі ми сподівалися що війни не буде. Ми з друзями з гордістю несли Прапор України і наше фото потрапило до видання Financial Times. Наступного дня я була на телемарафоні «Ми за мир», я часто виступаю на нашому телебаченні. 

I: Care e prima amintire legată de refugiu care vine în gând? What is the first refuge-related memory that comes to mind? Який спогад, пов’язаний із притулком, спадає на думку першим? 

N.P.: Prima mea întâlnire cu prietenii mei din România- familia lui Artur Tuluș, care m-au adapostit…eu nu mi-am putut reține lacrimile, până în ziua respectivă de la începutul războiului nu am plâns niciodată în Ucraina, iar eu, o femeie adultă, eram liniștită de alții ca o fetiță mică…. A fost foarte important și emoționant. Îi sunt foarte mulțumitoare profesorului Artur Tuluș (decanul Facultății de Istorie, Filosofie și Teologie a Universității Dunărea de Jos) și familiei sale: soția Magda și fiul Luca. Mi-au oferit adăpost și m-au făcut să mă simt în siguranță. De asemenea, a fost important pentru mine să-mi continui activitatea de cercetător și profesor, să comunic cu colegii și studenții români, pentru că în Ucraina lucrăm online în această perioadă. Și tocmai la Galați, la invitația lui Artur Tuluș, am ținut o lecție nu online, ci în sala de curs, pentru prima dată de la începerea războiului. A fost ca un restart într-un format nou, în condiții diferite. Ascultătorii mei atenți și foarte curioși erau studenți ai Universității „Dunărea de Jos”. A fost o responsabilitate foarte mare de a povesti despre istoria Ucrainei și despre războiul contemporan. Am avut foarte multe emoții și m-am pregătit din greu, pentru că în fiecare oră situația de pe front se schimbă, nu știam în ce moment al lecției aș putea ceda emoțiilor… De aproape șase luni, nu mă pot gândi și nici nu pot vorbi despre lupta noastră fără emoții. Am fost plăcut surprinsă de întrebările studenților, de interesul lor pentru istoria noastră și de empatia față de situația din Ucraina. După cum s-a constatat, țara de ședere nu contează pentru mine, iar pentru afacerile mele obișnuite, principalul lucru este siguranța. România, și în special prietenii și colegii mei din Galați, mă sprijină și mă inspiră să lucrez. Aș dori, de asemenea, să vă împărtășesc impresiile mele de participare la programul „Război și pace în Ucraina: între oglinzi paralele”. Pentru mine este prima experiență de participare la o emisiune tematică de un astfel nivel la televiziunea română, le mulțumesc din suflet lui A. T. și C. N. pentru invitația la această conversație de actualitate, în cadrul căreia au fost abordate aspecte importante pentru Ucraina în lupta împotriva agresiunii rusești. Mai ales în primele luni de război, era important să se vorbească despre aceste fapte nu numai în știri, ci și în programe tematice separate. De asemenea, în cadrul programului „Război și pace în Ucraina: între oglinzi paralele” am prezentat cercetarea noastră despre istoria unui loc unic în sudul Ucrainei, Frumușica Nouă, este vorba despre istoria unui obiectiv turistic modern, creat ca un complex memorial pe locul unor sate distruse pentru a crea un teren de antrenament militar sovietic în Basarabia. Îi așteptăm pe toți după câștigul în perla noastră din stepa ucraineană!!! A fost interesant, informativ, dar cel mai emoționant moment a fost atunci când am aflat că textul meu este tradus de S. B., a cărei bunică era printre cei care au fost evacuați din Frumușica în 1946… A fost foarte impresionant și emoționant. Am trimis deja familiei Sandrei cercetarea noastră, din păcate bunica ei nu mai este în viață, dar familia va avea cartea ca amintire. (https://youtu.be/spLLeme65q4 emisiune la România TV)

Моя перша зустріч з моїми румунськими друзями – родиною А. Т., які мене прихистили…. я не могла стримати сліз, до цього дня від початку війни я жодного разу не плакала в Україні, і мене, дорослу жінку, заспокоювали як маленьку дівчинку…. Це було дуже важливо і зворушливо. 

Я дуже вдячна професору Артуру Тулушу (декану факультету історії, філософії та теології Нижньодунайського університету) та його родині: дружині Магді та сину Лука. Вони дали мені прихисток і можливість почувати себе в безпеці. Для мене також важливо було продовжувати свою діяльність як науковця та викладача, спілкуватись з румунськими колегами та студентами, оскільки в України ми працювали в цей час онлайн. І саме в Галаці на запрошення А. Т.  вперше з початку війни я провела лекцію не онлайн, а в аудиторії. Це було як перезавантаження в новому форматі, в інших умовах. Моїми уважними та дуже допитливими слухачами були студенти Нижньодунайського університету. Це була дуже висока відповідальність розповісти про історію України та про сучасну війну. Я дуже хвилювалась і важко готувалася, оскільки кожну годину змінювалася ситуація на фронті, я не знала в який момент лекції можу піддатись емоціям … Вже майже півроку без емоцій я не можу ні думати, ні говорити про нашу боротьбу. Я була приємно вражена питаннями студентів та зацікавленістю нашою історією і емпатією до подій в Україні. 

Як виявилося, для мене і для моїх звичайних справ країна перебування немає значення, головне це безпека. Румунія, а особливо друзі та колеги в Галаці дають надзвичайно велику підтримку та натхнення працювати. Хочу також поділитись враженнями від участі в передачі „Війна і мир в Україні: між паралельними дзеркалами”. Для мене це перший досвід участі в тематичній програмі  такого рівня на румунському телебаченні, щиро дякую A. T.  та C. N. за запрошення до актуальної розмови, під час якої були порушені питання про важливі для України аспекти в боротьбі з російською агресією. Особливо в перші місяці війни було важливо говорили про ці події не тільки в новинах, а в окремих тематичних передачах. Також під час передачі „Війна і мир в Україні: між паралельними дзеркалами” я презентувала наше дослідження по історії унікального місця на півдні Фрумушики-Нова, це історія сучасного туристичного комплексу, створеного як меморіальний комплекс на місті знищених задля створення радянського військового полігону сіл в Бессарабії. Ми чекаємо всіх після перемоги в нашій перлині українського степу!!! Було цікаво, змістовно, але найбільш хвилююючим був момент, коли з’ясувалося, що переклад мого тексту проводить S. B. , бабуся якої також була серед тих, кого виселили у 1946 році з Фрумушики… Це було дуже зворушливо і хвилююче. Я вже надіслала родині Сандри наше дослідження, нажаль бабусі вже немає серед живих, але родина буде мати книгу на пам’ять.(https://youtu.be/spLLeme65q4 передача на румунському ТV)

I: Ce impact are conflictul/refugiul în viața dumneavoastră/familiei dumneavoastră? What is the impact of conflict/refuge on your/your family’s life? Який вплив конфлікту/притулку на ваше/вашої родини життя?

N.P.: Mulți dintre noi încă odată s-au asigurat cine este prieten și cine e dușman. Unii din cercul de comunicare au dispărut… Printre prietenii mei sunt și cei care au murit, iar aceasta este mare pierdere, nu te poți obișnui cu ea. Războiul ne-a făcut mai vulnerabili și mai puternici, mai emoționali și mai reținuți în același timp. Apreciem orice oportunitate de a comunica, chiar și prin telefon (pentru că cealaltă nu este încă posibilă). Încercăm să ne ajutăm unul pe celălaltul cât de mult putem: cu sfaturi, cu finanțe, cu lucruri. M-am dus de trei ori la Odesa pentru 1-2 zile doar pentru a vedea rudele și prietenii mei… pentru că mi se părea că nu mai pot să mă lipsesc de această comunicare, iar apoi m-am întors în liniștea Galațiului, pentru că în timpul alarmelor aeriene am atacuri de panică și mi-e foarte greu să supraviețuiesc.  

Багато хто з нас ще раз пересвідчився в тому хто є друг, а хто є ворог. Деякі люди з кола спілкування зникли… Серед знайомих є ті, хто загинув і це великі втрати, до цього не можна звикнути. Війна зробила нас ще більш вразливими і сильними, більш емоційними і стриманими водночас. Ми цінуємо будь-яку можливість спілкування, навіть по телефону (бо інше поки неможливо). Ми намагаємось допомагати один одному чим можемо: порадою, фінансами, речами. Я тричі їздила до Одеси на 1-2 дні тільки для того, щоб побачити рідних мені людей та друзів…бо мені здавалося що я більше не зможу без цього спілкування, а потім я поверталася в тихий Галац, бо під час повітряних тривог в мене починаються панічні атаки і це дуже складно переживати. 

I: Puteți spune mai multe despre experiența refugiului? Care sunt așteptările dumneavoastră acum? Can you tell us more about the refugee experience? What are your expectations now? Чи можете ви розповісти нам більше про досвід притулку? Які ваші очікування зараз? 

N.P.: În primele ore de război mi-au scris mulți dintre prietenii și pur și simplu cunoscuții mei din România și Polonia, invitându-mă la ei, dar eu nu am vrut să plec nicăieri. Am decis să rămân acasă, fiica mea mi-a propus de câteva ori evacuarea, dar am refuzat. În februarie și martie eu am fost în Odesa, am încercat să mă obișnuiesc cu viața în condiții de război, cu alarmele aeriene constante și cu bombardamentele de rachete, prima lună de război, eu cu prietenii, colegii și studenții mei ne-am alăturat mișcării de voluntariat: țeseam plase, coseam cagule pentru apărătorii noștri. Uneori chiar în timpul alarmelor aeriene noi ne luam de lucru în adăpostul de bombe. Acasă mi-am amenajat așa-zis locul sigur, în apartamentul nostru acesta era coridorul îngust. Era foarte dificil, frig și incomod să adorm pe podea în coridorul îngust, pentru că adăpostul de bombe nu era aproape de casa mea. 

Patul de acasă

De câteva ori pe zi, în timpul alarmelor, a trebuit să îl liniștesc în mod constant pe iubitul meu motan Leto, deoarece îi este frică de semnalul sirenei, dar și eu mă tem de acel semnal și nu pot face nimic cu această frică…

Când ești printre oameni, nu este înfricoșător, dar când vii acasă și începe o stare de reținere îndelungată, ți-e frică… La un moment dat, sănătatea mea a cedat, se pare că fiecare are propria resursă de rezistență, iar resursa mea la acel moment era epuizată. Trebuia să încep să țin cursuri și nu mă puteam nici concentra, nici calma. În această situație, oferta de adăpost din partea colegilor și prietenilor mei români a fost salvatoare pentru mine. 

De ce România? Aș fi putut alege orice altă țară și am avut oferte, dar în momentul în care am realizat că trebuie să plec pe o anumită perioadă de timp, am scris următoarea scrisoare prietenilor mei români: „Salutări din Ucraina. Fiecare zi devine din ce în ce mai înfricoșătoare. Puteți să mă ajutați cu o locuință pentru mine și două fete adolescente, nașii mei și motanul meu. Voi fi foarte recunoscătoare!!!” Imediat, prietenii mei din Galați au răspuns și ne-am pregătit să plecăm. 

Sunt foarte norocoasă, locuiesc într-un apartament separat al familiei lui A. T., am toate condițiile de viață și de muncă, este un apartament confortabil, cu tot ce este necesar pentru o viață plină. A fost ocazia să mă recuperez, deși în primele săptămâni mă gândeam constant că sună sirena și tremuram chiar și de la semnalele ambulanțelor. 

Un moment important pentru adaptarea în România a fost oportunitatea de a urma cursuri de limba română la Universitatea „Dunărea de Jos”, care a oferit cunoștințe de bază ale limbii, abilități de comunicare, a ajutat la distragerea atenției de la temeri, pentru că din punct de vedere mental mă aflam încă în Ucraina.

Așa cum am spus, am avut întâlniri și cu studenții universitari, decanul Facultății de Istorie, Filosofie și Teologie a Universității „Dunărea de Jos”, A. T., m-a invitat să țin un curs despre etapele formării statului ucrainean și despre războiul nostru contemporan pentru independență. A fost o conversație foarte interesantă, mă bucur că studenții din România sunt interesați de istoria noastră și susțin poporul nostru în lupta împotriva agresorului. 

În timpul șederii mele la Galați am organizat și o conferință tradițională comună a istoricilor. Simt în permanență sprijin și ajutor, iar acest lucru îmi dă putere. 

De fapt, povestea mea cu azilul în România este un exemplu al eficienței și continuității cooperării pe termen lung cu colegii români, ajutorul și sprijinul lor în momente dificile fiind de neprețuit.

În timpul șederii mele la Galați, sfaturile și ajutorul lui George Enache au fost, de asemenea, importante pentru mine, în special, sfaturile pentru adaptarea iubitului meu motan, mi-a organizat o excursie foarte interesantă la mănăstirile din regiunea Dunării de Jos, care a fost foarte importantă pentru a mă liniști și a căpăta noile forțe. Astfel de evenimente mă readuc la viață și mă încurajează să continui să lucrez, să explorez, să visez! Sunt obișnuită să mă aflu între zidurile Universității „Dunărea de Jos” în calitate de participant la conferință și nu m-am gândit niciodată că voi fi aici în circumstanțe atât de tragice. 

Românii impresionează plăcut în fiecare clipă: atitudine, amabilitate, dorința de a ajuta… Așa este, în momentele dificile întâlnești prieteni adevărați care te acceptă în familia lor și nu doar cea științifică. Vom câștiga! Și îi așteptăm pe toți în Ucraina!!!

В перші години війни мені написали багато моїх друзів та просто знайомих з Румунії та Польщі і запросили до себе , але я  категорично не хотіла нікуди їхати. Я вирішила залишатися вдома, моя донька декілька разів пропонувала мені евакуацію, але я відмовлялася.  Лютий і березень я була в Одесі,  намагалася звикнути до життя в умовах війни, до постійних тривог та ракетних обстрілів, перший місяць війни я з моїми друзями, колегами та студентами включились до волонтерського руху: плели сітки, шили балаклави для наших захисників. Іноді навіть під час повітряних тривог ми брали з собою роботу у бомбосховище. Вдома я облаштувала собі так зване безпечне місце, в нашій квартирі це був вузький коридор. Дуже важко, холодно та незручно спати на підлозі у вузькому коридорі, оскільки бомбосховища поруч з моїм домом немає. Декілька разів на добу під час тривог я мала постійно заспокоювати свого улюбленого кота Лето бо він дуже боїться сигналу сирени, розуміти що сама також боюся того сигналу і нічого не можеш з цим страхом зробити… Коли ти знаходишся серед людей наче не страшно, а коли приходиш додому і починається довга комендантська година стає моторошно… В якийсь момент здоров’я дало збій, мабуть в кожного є свій ресурс  витривалості і мій ресурс на той момент був виснаженим. Потрібно було починати читати лекції і я не могла ні зосередитись, ні заспокоїтись. В цій ситуації пропозиція прихистку від моїх румунських колег та друзів стала для мене порятунком життя та здоров’я. 

Чому саме Румунія? Я могла обрати будь-яку іншу країну і мала пропозиції, але в той момент, коли я зрозуміла що я маю виїхати на певний час я написала саме румунським друзям такого листа: «Вітаю з України. Кожен день стає страшно. Чи можете допомогти з житлом мені та двом дівчаткам-підліткам моїм хрещеним і котику. Буду дуже вдячна!!!» Одразу мої друзі з Галацу відгукнулися і ми зібралися в дорогу. 

Мені дуже пощастило, я живу в окремій квартирі родини А. Т., в мене є всі умови для життя та роботи, це затишне помешкання з усім необхідним для повноцінного життя. Це дало мені можливість відновитися, хоча в перші тижні мені постійно здавалося що лунає сирена і я тремтіла навіть від сигналів машин швидкої допомоги… 

Важливим моментом для адаптації в Румунії була можливість відвідувати курси румунської мови при Нижньодунайському університеті, це дало базові знання мови, навички спілкування, допомагало відволіктися від страхів, оскільки подумки я все одно в Україні.

Як я вже сказала,  я також мала зустрічі з студентами університету, декан факультету історії, філософії та теології Нижньодунайського університету Артур Тулуш запросив мене з лекцією про етапи державності України та нашу сучасну війну за Незалежність. Це була дуже цікава розмова, мені приємно що студенти в Румунії зацікавлені нашою історією і підтримують наш народ в боротьбі з агресором. 

Під час мого перебування в Галаці ми також провели спільну традиційну конференцію істориків. Постійно відчуваю підтримку та допомогу і це надає сил. 

Власне моя історія притулку в Румунії є прикладом результативності та продовженням багаторічної співпраці з румунськими колегами, їх допомога та підтримка в складний час є  неоціненною. Під час мого перебування в Галаці для мене також важливими були поради та допомога Джорджа Єнаке, зокрема окрім порад для адаптації мого улюбленого кота, він організував для мене дуже цікаву подорож монастирями Нижньодунайського регіону і це було дуже важливо для заспокоєння та отримання нових сил. Саме такі події повертають до життя та спонукають продовжувати працювати, досліджувати, мріяти! Я звикла бути в стінах Нижньодунайського університету як учасник конференцій, і ніколи не думала що буду тут за таких трагічних обставин. 

Румуни приємно вражають щомиті: ставленням, доброзичливістю, готовністю допомагати… Саме так, в лихі години пізнаються справжні друзі, що приймають до своєї родини і не тільки наукової. Ми переможемо! І чекаємо всіх в Україні!!!

I: De ce România și nu alt loc? Why Romania and not another place? Чому Румунія, а не інше місце? Чому Румунія, а не інше місце?

N.P.: Începând din anul 2002 eu veneam de câteva ori pe an la Galați și Tulcea, în celelalte orașe. România este o foarte frumoasă și prietenoasă țară.  Iar în Galați și Tulcea noi am petrecut mult timp cu colegi: coloborarea cu Universitatea Dunărea de Jos, cu diaspora ucraineană în Dobrogea. Deja 20 de ani noi am cercetat istoria și cultura urmașilor cazacilor ucraineni din județul Tulcea, am organizat numeroase evenimente interesante, conferințe în Ucraina și România, am publicat cărți și articole științifice. Cu începutul războiului în anul 2014 noi am organizat evenimente pentru studenții români cu scopul de a povesti despre război, despre suferința poporului nostru. La începutul invaziei la scară largă chiar orașele acestea pentru mine deja erau natale și cele în care eu deja am povestit despre război, de aceea  eu nu am mai văzut altă opțiune pentru refugiul meu ca să părăsesc temporar Ucraina.

З 2002 року я щороку по декілька разів на рік бувала в Галаці та Тульчі, в інших містах. Румунія дуже гарна і доброзичлива країна. Але саме в Галаці та Тульчі ми проводили з колегами багато часу : це співпраця з Нижньодунайським університетом, з українською діаспорою Добруджі. Вже 20 років ми досліджували  історію та культуру нащадків українських козаків в повіті Тульча, проводили багато цікавих заходів, конференцій в Україні та Румунії, випускали друком книжки, наукові статті. З початку війни у 2014 році  ми проводили заходи для румунських студентів з метою розповісти про війну, про страждання нашого народу. На початок повномасштабного вторгнення в якійсь мірі ці міста для мене вже були рідними і тими, в яких я вже розповідала про війну, і тому я не бачила іншого варіанту для свого прихистку, щоб тимчасово поїхати за межі України. 

I: Ce vă lipsește dumneavoastră/familei dumneavoastră cel mai mult? What do you/your family miss the most? Чого вам/вашій родині не вистачає найбільше? 

N.P.: Când ești departe de casă pentru o perioadă lungă de timp, îți lipsesc multe lucruri: peisaje diferite, aer diferit, alți oameni din jurul tău. Orice altceva. Dar acum, în condiții de război, înțelegem că acestea sunt realitățile, în România am tot ce îmi trebuie. Dar mi-e dor de îmbrățișările cu familia și prietenii care astăzi sunt foarte departe… Îmi este foarte dor de castanele care cresc sub ferestrele casei mele din Odesa…

Коли ти тривалий час знаходишся далеко від дому тобі не вистачає багато речей: інші краєвиди, інше повітря, інші люди навколо. Все інше. Але зараз в умовах війни ми розуміємо що такі реалії, в Румунії в мене є все необхідне. Але мені не вистачає обіймів з рідними та друзями, які сьогодні знаходяться дуже далеко… Я дуже сумую за каштанами які ростуть під вікнами мого дому в Одесі… 

I: Cum este România pentru dumneavoastră acum? How is Romania for you now? Як вам зараз Румунія? 

N.P.: România e foarte ospitalieră, confortabilă, prietenoasă, stabilă, aici e calm. Este exact ceea ce noi nu putem simți în Ucraina de astăzi. România este alături de Ucraina și uneori mi se pare că eu sunt aproape acasă… Eu mă aflu în  Galați și chiar Dunărea nu ne desparte… Uneori eu merg spre drumul care aduce la vamă și pur și simplu stau acolo, visând despre momentul când mă voi putea întoarce… Eu sunt foarte recunscătoare României pentru sprijinul și înțelegerea pe care noi o simțim aici. Este extrem de important. Mi se pare că experiența pe care o are România în adăpostirea ucrainenilor va fi foarte valoroasă pentru continuarea cooperării între țările noastre și pentru prietenia dintre popoarele noastre. 

Румунія дуже гостинна, затишна, спокійна, доброзичлива, стабільна. Це саме те, чого сьогодні ми не можемо відчути в Україні. Румунія поруч з Україною і інколи здається що я майже вдома… Я знаходжуся в Галаці і тут навіть Дунай не розділяє нас… Інколи я іду до дороги яка веде на митницю і просто стою там і  мрію коли я зможу повернутися….Я дуже вдячна Румунії за підтримку та розуміння, яке ми тут відчуваємо. Це дуже важливо. Мені здається, що той досвід, який Румунія має прихистивши велику кількість українців буде дуже важливим досвідом для подальшої співпраці наших країн і дружби наших народів. 

I: Aveți un obiect care vă amintește de „acasă” cel mai mult? Do you have an object that reminds you of „home” the most? (необов’язково) Чи є у вас предмет, який найбільше нагадує вам «дім»? 

N.P.: Da, am, dar nu este un obiect… Eu am venit în România cu motanul meu. Se cheamă Leto. Deoarece el întotdeauna mă aștepta acasă și mă întâlnea lângă ușă când eu veneam de la serviciu,de la plimbare sau de la cumpăraturi, prezența lui aici are o importanță deosebită pentru adaptarea mea, dar și pentru posibilitatea de a mă simți în siguranță. El mai continuă să mă întâlnească lângă ușă când eu o deschid, continuă când eu plec cu treburi… Împreună cu mine el se obișnuiește cu căminul nou, adaptează și reia obiceiurile noastre de casă în condițiile noi.

De asemenea, eu am mai adus câteva lucruri de acasă. Acestea sunt fotografiile celor dragi, jucăria preferată a fiicei mele- ursulețul… Dar nimic nu înlocuiește casa unei persoane. 

Так, але це не предмет….. Я приїхала до Румунії з своїм котом. Його зовуть Лето. Оскільки він завжди чекав мене вдома та зустрічав біля дверей коли я приходила з роботи, прогулянки чи магазину то його присутність тут є саме тим важливим моментом який допомагає адаптуватись та відчувати себе в безпеці. Він також продовжує зустрічати мене біля дверей коли я їх відчиняю, проводжає коли я їду по справах…. Разом зі мною він звикав до нового помешкання, адаптувався та поновлював наші домашні звички в нових умовах. 

Я також привезла з собою декілька речей з дому, це фото рідних, улюблена іграшка моєї доньки – ведмедик…. Але нічого не замінить людині дому…

Nu lăsa amintirile să se piardă!

Ne-am petrecut mult timp întrebând și ascultând persoanele care vor ca amintirile lor să fie rămână în urma lor. Am creat un ghid de interviu care te poate ajuta în conversațiile cu cei dragi. Nu le lăsa amintirile să se piardă și ascultă-i!

Interviuri