I: Despre lumea magică în care trăia bunica ta, de la țară. Poveștile ei pe care ți le spunea când erai mică.
O.S.: Eiiii… În casa asta unde stăteam, pe 11 Iunie, erau sobe de teracotă care, pe vremea aia, se încălzeau cu lemne. Și sigur că noi ne strângeam în față, în fața sobei, să fie, să ne fie mai cald, înainte să ne culcăm. Și, atuncea, bunica își aducea aminte… cum și-a adus ia aminte întâi și-ntâi? Nu ne lăsa să aruncăm gunoiul… seara. Aaaa, nu e bine să arunci gunoiul seara! Că nu știi cine vine! Sau: când plecam la școală și era vânt, frunzele se învârteau pe stradă și ea ne-a arătat să nu cumva să călcați acolo!, acolo e dansul ielelor!
I: În vârtejul ăla de frunze?
O.S.: În vârtejul ăla de frunze! De toamnă! Și, în felul ăsta, noi o întrebam: bine, bine, dar ce…
– Nu, nu știți povestea cu ielele? Ce-a pățit vecinul nostru?
– Ce-a pățit vecinul?
Într-o zi, vecinul nostru se înțelege cu prietenul lui să pornească spre oraș, ca să se aprovizioneze. Cu ce trebuia să se aprovizioneze ei? Cu sare, mai ales. Sare nu era în sat. Că zahăr și asta, nu prea cheltuiau ei. Era vorba de zahăr cubic. Cumpărau zahăr cubic pe care dimineața îl stropeau cu puțin ceai sau apă și îl mâncau cu pâine – așa mi-a povestit bunica. Ei și, deci, vecinul ei se înțelege cu prietenul să plece în zori spre oraș. Zis și făcut. Când să se ivească zorile, era vorba, atunci să-i bată în geam vecinul și vor pleca. Și într-adevăr, se crăpa de ziuă, cocoșul nu cântase încă. Se crăpa de ziuă și el aude un ciocănit la fereastră. Și îi spune: hai, bine, uite mă îmbrac și te ajung eu din urmă!
I: S-o ia înainte el…
O.S.: Da, s-o ia… prietenul lui s-o ia înainte și i-a zis: du-te că te ajung din urmă, mă îmbrac și te ajung. Într-adevăr, se îmbracă și-o pornește. Ei, ce să vezi… în vale… ielele jucau hora, renumita horă a ielelor.
I: Unde se întâmpla acțiunea acestei întâmplări?
O.S.: Deci, pornește din sat…
I: Din satul bunicii tale?
O.S.: Din satul bunicii mele.
I: La oraș să ia zahăr.
O.S.: Spre oraș, da.
Și, și-aduce aminte vecinul că n-ai voie să vorbești când auzi cântecul și jocul ielelor pentru că devii mut. Îți ia graiul. Și el stă și se uită, dar ielele trag de el, și cum l-a tras așa, i s-a desfăcut cusătura de la cămașă.
I: L-au tras în jocul lor?
O.S.: În jocul lor. Și el a jucat ce a jucat, a cântat cocoșul și au dispărut. Atunci, speriat, se întoarce acasă… se întoarce acasă, nu venise încă prietenul lui și… își scoate cămașa, se uită că e desfăcută cămașa. În sfârșit, bate la fereastră prietenul și el îi zice: vino să-ți povestesc ce-am pățit! Și el nu credea! Și i-arată cămașa desfăcută, cum l-au tras ielele în jocul lor, și i-a desfăcut mâneca de la cămașă. Asta a fost povestea cu ielele!
I: Dar cine erau astea, un fel de duhuri, zâne, ce erau?
O.S.: Păi și noi știm de iele! Daa, ielele sunt și astăzi în literatura română, cum să nu!
I: Un fel de… vrăjitoare, sau ce?
O.S.: Un fel de vrăjitoare, da! Dar rele!
I: Conotație negativă.
O.S.: Negativă. Uite, chiar am să mă uit în dicționar, să văd ce explicație dă cuvântului „iele”.
I: Sânzienele sunt altceva.
O.S.: Altceva, sânzienele. Și e o sărbătoare, sânzienele.
I: Așa, deci asta era una din poveștile bunicii tale.
O.S.: Asta era una din poveștile… cealaltă poveste a bunicii mele a început când, stând deci la gura sobei, câteodată… aveam făraș și clește. Câteodată, bunica, cu cleștele, lua șorici de la porcul nostru, punea… lua cu cleștele și-l băga pe jarul din sobă, din soba noastră care era plină cu jăratic și mai mâncam, și după aceea mâncam nuci.
Și bunica atunci își aduce aminte: eeei, și la noi în casă se mânca nuci multe, c-aveam un nuc în curte. Și unde depozitam nucile, în pod! A fost totuși o poveste… pentru că veneau strigoii noaptea și mâncau nucile. Noi auzeam cum spărgeau nucile și cum le mâncau. Și, copii fiind, noi am crezut toate poveștile acestea ale bunicii noastre.
I: Cam cât de mică erai când auzeai poveștile ăstea.
O.S.: Eeei… păi poate aveam șase ani, șapte ani…
I: Începeai școala.
O.S.: Da, începeam școala.
I: Și ea ți le spunea în macedoneană poveștile, nu?
O.S.: Bunica n-a știut românește.
I: Nu?
O.S.: Nu.
I: Păi și cum se descurca…
O.S.: Ea n-a venit niciodată p-afară, prin… prin… prăvălia lui tata.
I: Nu?
O.S.: Nuu. Numai mama și cu tata. Bunica n-a știut românește.
I: Ea nu avea viață socială?
O.S.: Mergea în vizită la toată comunitatea macedoneană de aici.
I: Din oraș.
O.S.: Din oraș. Și erau mulți…
I: A, deci ea n-avea contacte decât cu macedonenii.
O.S.: Cu macedonenii. E, că se suia în tramvai, știa că trebuie să dea doi lei sau un leu, cât era biletul… pe unde mergea.
I: Și nici n-a încercat să învețe puțin?
O.S.: E, ba da, așa și rupea, știi, dar nu, toate erau în macedonește ne vorbea.
I: Dar ea nu era căsătorită cu altcineva, un…
O.S.: Păi nu ți-am povestit că bunica s-a căsătorit cu V., tatăl lui P… ă, bunicul lui P.!
I: Așa, deci ea s-a căsătorit tot c-un macedonean.
O.S.: Tot c-un macedonean, care macedonean a murit și el în anul 1929, când mă nășteam eu. Și deci, bunica, din 1929 a locuit cu tata și cu mama.
I: Și până atunci, cam câți ani a fost căsătorită?
O.S.: Păi, cam câți ani a fost căsătorită… vreo zece ani.
I: Cu acest bărbat care avea trei copii.
O.S.: Trei copii. P., tatăl lui P., C. și A.
I: Deci două surori și un frate.
O.S.: Două surori și un frate.
I: Care erau cam nebune ele, ziceai, nu?
O.S.: Ei, nu… A. era foarte bogată, dar a rămas tânără văduvă, cu avere din partea soțului, și s-a mutat cu sora ei, C. Și aveau o casă și prăvălie, tot lăptărie, aici pe F.
I: Dar C. nu era căsătorită?
O.S.: C. era căsătorită și avea doi copii. Pe G. și pe P.
I: Și lăptăria cine o ținea?
O.S.: O ținea soțul ei, care se numea tot P., și tot lăptărie aveau. Ei, și deci… când mâncam noi nuci, bunica și-a adus aminte de strigoii care alergau prin tot podul și mâncau nucile. Copii fiind sigur… dar și B. credea, toți credem din ceea ce povestea bunica.
I: Dar avea povești destul de înfricoșătoare.
O.S.: Păi da, ca să ne ferească pe noi, deci să nu călcăm acolo unde e vârtej…
I: Ea chiar credea în continuare, la oraș…
O.S.: Da.
I: Locuind în lumea asta magică a satului.
O.S.: Da, ea era convinsă că astea erau fapte reale.
I: Deci ea adusese cu ea lumea asta magică, a satului din care venise.
O.S.: Da, a satului. Sau ne povestea, de exemplu…
I: Nu era ca aia cu noaptea, să n-arunci apa…
O.S.: Să nu arunci apa…
I: Cu care ai spălat copilul, nu?
O.S.: Nu se putea.
I: Să n-o arunci pă…
O.S.: Să n-o arunci, că nu știi ce iele trec peste apă și… Dar tot ea mi-a spus și o altă poveste, pe care… mama mea zice că a fost foarte bolnavă, fiind copil, șapte-opt ani, cât a fost, ă… cred că a suferit de meningită mamă.
I: A, e gravă boala.
O.S.: Gravă, da, o boală gravă. Sigur că o fi dus-o la oraș și s-a vindecat mama, dar trebuia să doarmă și la biserică noapte. Și satul avea o biserică renumită, cu hramul Sfântului Nicolae. Și mulți bolnavi veneau și dormeau în biserică. Și bunica îmi povestea că, fiind cu mama, Sfântul Nicolae, grecii cred extraordinar de mult în sfânt și au multe biserici cu hramul Sfântului Nicolae. Și Sfântul Nicolae venea în biserică…
I: Au un cult deosebit al sfântului, da.
O.S.: Da, veneau în biserică și auzeau pașii Sfântului Nicolae și mângâierea pe capul bolnavilor până la altar. Tot bunica îmi povestea asta.
I: Și se tămăduiau mulți.
O.S.: Și mama s-a tămăduit și s-a vindecat. Pe urmă…
I: Și deci îi țineau noaptea ca să se vindece acolo.
O.S.: Ca să se vindece în biserică, da, convinși că aud pașii Sfântului Nicolae și mângâierea pe cap a bolnavilor. Și asta îmi povestea.
I: Deci bunicul și tatăl tău tot N. se numeau. Și bunicul omorât de turci și tatăl tău.
O.S.: Tot N.
I: Sfântul Nicolae a fost un fel de patron al familiei voastre?
O.S.: Sigur! Și a lui M.
I: Cum de era și-a lui M., că ei n-aveau nume Nicolae în familie.
O.S.: Nu aveau nume Nicolae, dar satele aveau câte un sfânt. Satele aveau fiecare câte un sfânt. De exemplu D., tatăl lui B., îl avea pe Sfântul Ioan Botezătorul, de Bobotează serbau. Fiecare casă-și avea… cum erau la, știi că și românii își aveau…
I: Da, da, un patron se numea.
O.S.: Un patron, dar…
I: La ei erau zeități, la romani sau ce erau…
O.S.: Cred că se numeau, la romani, larhi!
I: Aha, da, da, da, parcă, parcă…
O.S.: Larhi se numeau, la romani se numeau larhi!
I: Al familiei.
O.S.: Al familiei, al familiei.
I: Își alegeau un zeu care… Da, da, da. Auzi, dar… tu-mi spuneai, parcă tot bunica ta îți povestea și despre Sfântul Nicolae, de niște povești, nu?
O.S.: E… Din minunile Sfântului Nicolae.
I: Le cunoștea ea?
O.S.: Dacă era biserica Sfântul Nicolae, sigur că… probabil că preotul povestea multe despre Sfântul Nicolae acolo, nu? Așa am aflat despre Sfântul Nicolae când a înviat pe tânărul acela, în ziua nunții lui. Ți-am povestit, nu?
I: Nu… nu mai țin minte.
O.S.: Era o femeie văduvă și… tocmai își… soțul ei, tot așa, murise în răscoala aia. Și a născut băiețel și-l boteza. E… da’ au venit ursitoarele. Și prima zice: o să fie un băiat bun, sănătos, cinstit. A doua: o să fie vrednic meseriași, o să câștige bine. A treia, care era cea mai rea: și o să se însoare. E, în ziua când se însoară, așa cum era obiceiul, trebuia să pornească călare să-și ia soția, nevasta. Paranteză: bunica mea, tot așa s-a măritat, când s-a măritat cu soțul ei primul V., a venit călare el și a luat-o. Ei, dar se întâmplă să fie Sfântul Nicolae prin apropiere și aude ce a zis această a treia și cea mai rea ursitoare.
I: Asta e ca-n povestea cu Frumoasa din pădurea adormită, că și ei i-a fost ursit să se înțepe în acul ăla, la vârsta de 18 ani. Seamănă puțin cu povestea fraților Grimm.
O.S.: Și, atuncea, Sfântul Nicolae, care era moș, îi spune… i se arată femeii și îi spune: eeeei, femeie! Io, uite, vezi, am venit la botezul tău. Am auzit că botez, am venit și io. Te rog să mă chemi și la nunta băiatului.
– Dar ce o să mai trăiești tu până atuncea.
– Măi, tu strigă-mă, io stau aicea, în pădure am casa, strigă-mă și io dacă aud și trăiesc viu!
I: Auzi, asta e o poveste cum ar veni…
O.S.: Adevărată!
I: Dar este, e vorba despre Sfântul… nu este contemporană cu Sfântul Nicolae, cum ar veni nu se întâmpla în vremea sfântului. Sau atunci se întâmpla?
O.S.: Nuu.
I: Era în satele lor.
O.S.: Da’ sigur că da, asta probabil că le-a spus un… despre minunile Sfântului Nicolae eu cred că le spunea preotul!
I: A apărut, cum ar veni, Sfântul să facă o minune în vremurile lor.
O.S.: Da, în vremurile acelea. Și, într-adevăr, băiatul crește așa cum a zis și prima și a doua ursitoare… și vine vremea celei de-a treia ursitoare. Și într-adevăr, băiatul să se însoare și se urcă pe cal să pornească spre, cum ar veni, să-și ia nevasta. Eii… și când să pornească femeia și-aduce aminte: mi-a zis bătrânul ăla să-l strig, ia să-l strig io dacă e, să vină. Și strigă, strigă. Și el: da, viu, aud, viu! Nu face… nu pornește prea departe băiatul, calul se împiedică de un bolovan, tânărul cade și într-adevăr îl cred toți morți. Da’, da’ vine Sfântul Nicolae, zice: nu, nu e mort, uite, să vezi cum îl ridic.
I: Deci apare el ca un bătrân.
O.S.: Apare. Una din minunile Sfântului Nicolae.
I: Și, practic, erau, se întâmplau în satul ei sau ea cum, de unde le știa?
O.S.: Daa, ea zicea că… dacă i-a povestit popa!
I: Că se întâmplase la ei, sau în zona ei.
O.S.: La ei în sat, preotul… sigur că da! Asta a fost una din poveștile…
I: Mai era aia cu fetele, nu?
O.S.: Asta iar e cunoscută, asta e cunoscută. Că era un om bogat, care ajunsese până la urmă să-și piardă toată averea, și avea trei fete. Și tatal meu, Dumnezeu să-l ierte, mereu se gândea că și el are trei fete și… cam l-a chinuit gândul „cum o să reușească să le mărite pe toate trei”. Și uite că Dumnezeu i-a ajutat. Și… rămâne sărac, și se hotărăște atuncea ca fetele lui să se prostitueze, să câștige un ban. Aude Sfântul Niculae că aceste fete să se prostitueze și atuncea, în timpul nopții, Sfântul Niculae, fără să-l știe nimeni, se duce și aruncă un săculeț cu bani în casa omului. O… nimeni nu știa ce, cum, da’ omul poate să-și mărite prima fată. Eh… când…
I: Avea bani de zestre acuma.
O.S.: Bani, daa, păi atuncea nu era ca acuma, A. Chiar tatăl meu, ce-ți spuneam, era chinuit de gândul că are trei fete, pentru că trebuia să le dea așa zisa zestre sau dotă.
I: Da, pentru că soțul venea cu casa, iar soția venea cu un fel de…
O.S.: Cu mobilă, cu lenjerie…
I: Era cumva o datorie ca fiecare să aducă ceva în această căsnicie, în această familie…
O.S.: Ceva, da, asta este. Așa era obiceiul.
I: Asta era mai ales la sat, că la oraș nu știu cum era.
O.S.: Se punea și la oraș, dar la macedoneni asta a fost o tradiție puternică. Pentru că, de exemplu, M.Z., s-a măritat fără nimica. Păi, da. Și S. la fel.
I: Erau săraci?
O.S.: Erau… M. venea din Bulgaria cu… ă, studiile ei de acolo, iar S. era… terminase așa numita facultate muncitorească și era un fel de inginer.
I: Era român.
O.S.: Era român.
I: A, ea era bulgăroaică, e bulgăroaică?
O.S.: Nu, a studiat în Bulgaria.
I: A, aha.
O.S.: Încă nu ți-am povestit asta. Deci, rămăsesem la cele trei fete ale omului, pe care a reușit, cu ajutorul Sfântului Nicolae, să le mărite pe toate trei. Asta se știe. Și, probabil că, preotul din sat era citit bine, biserica numindu-se Sfântul Nicolae, cunoștea multe din minunile Sfântului Nicolae.
I: Da’ ce era cu pietricelele aruncate în geam, asta era povestea?
O.S.: Pietricelele erau alea care ți-am spus-o cu fantomele, cu ielele!
I: Nu, dar, nu… Sfântul îi chema, le arunca în geam să vină afară să le dea un cadou sau cum era? O poveste cu Sfântul Nicolae nu era așa?
O.S.: Nu, nu, nu e cu Sfântul Nicolae, că el tot ce a dat pentru fete, a dat fără să-l știe, fără să-l știe cineva. Da, și de aia se spune astăzi „să nu știe dreapta ce face stânga” – când faci un bine să-l faci fără să bați toba!