C: Bun. Doamna R., când v-ați născut dumneavoastră și unde?

R: 6 septembrie 1934, la Cernăuți.

C: Am înțeles. Vă aduceți aminte ceva anume din copilărie, ceva ce ați dori să împărtășiți cu noi, o anumită amintire din copilărie?

R: Da. În momentul în care mi-ați zis că vom vorbi despre această temă care îmi este foarte… sensibilă și care… mă face de zeci de ori să-mi reamintesc ceea ce am trăit. Nu numai eu, nu numai familia mea, ci aproape toți cernăuțenii. Pentru că de data asta mă refer la Cernăuți.

C: Da.

R: Nu la toată Bucovina pentru că, de fapt, de la Cernăuți în jos… a avut de suferit tot nordul Bucovinei, cum se zice…

C: O amintire, dar nu neapărat… o amintire negativă. O amintire din copilărie, dacă este ceva… nu știu, specific din perioada de când erați, poate, acolo.

R: Noi am plecat în data de 28 iunie 1940. Ne-am întors după o victorie a dragilor noștri români. Militarii de munte… au cucerit Cernăuțiul și… pe urmă am plecat din nou în anul 1941, la 25 martie… la 25 martie.

C: Când v-ați întors, v-ați întors în casa dumneavoastră?

R: Da, care era… jerpelită de tot. Adică…

C: Nu mai aveați bunuri și…

C: Îmi dau seama. Nu e nici o problemă, avem timp și răbdare… Bun, deci dumneavoastră, când ați plecat prima oară, câți ani aveați când ați plecat din Cernăuți?

R: Păi… șase ani.

C: Prin urmare, școala… unde ați făcut-o?

R: Pe urmă am colindat, cum s-ar spune, țara, pentru că tata a fost funcționar de stat și a trebuit să stea în Cernăuți până când s-a evacuat arhiva statului sau… arhivele statului și steagurile românești. În vagoane militare… pe urmă a venit tata până acasă și ne-a luat pe noi, adică pe bunica, pe mama și pe mine. Și am plecat, am plecat cu vagoane de vită, alături de multe steaguri românești, fără… cu o păturică, fără nici un obiect de mobilă sau o carte măcar, și numai cu ceea ce aveam pe noi, hainele pe care le puteam avea. Și cu câteva acte, a plecat tata, pentru că el era și păzitorul familiei și păzitorul vagonului…

C: Erau foarte mulți oameni…

R: Da, da…

C: În acele vagoane.

R: Eram, noroc că eram păziți de militari.

C: Erați păziți?

R: Păziți, da! Pentru că avea tata acte ce erau acte de arhivă… în vagon, și steagurile. Avea o mare responsabilitate atunci tata.

C: Și care a fost traseul?

R: Traseul a fost Suceava… la Suceava, aici a fost o întâmplare, v-o povestesc sau nu?

C: Da.

R: De tren s-a apropiat un tanc rusesc, așa, în mare viteză, e ceea ce-mi aduc perfect aminte.

C: Vă aduceți aminte de atunci, nu?

R: Da. Da… în fața ochilor. Și cu turla îndreptată spre… tren. Din cauza situației de război, noi am fost pe urmă încărcați, ca să zic așa, debordați într-un tren cu cruce sanitară, dar nemțesc. În ultima clipă, ca să zic așa, au început să sune sirenele… se pregăteau de plecare. Vagoanele în care eram și noi, vagoanele sanitare și din ele am fost pe urmă, rapid, transferați într-un alt… alt vagon, care oprise pe… pe șinele paralele. Și, acolo, am rămas pentru câteva… era considerată ultima garnitură care pleca spre București. Am fost mutați în acel tren și începuseră să sune sirenele… [neinteligibil], dar nu numai pe mine, ci pe toți care erau acolo, eram nedumeriți, eram înspăimântați de duritatea și comportamentul celor care erau în preajma noastră. S-a dat semnalul, fluierul, și a trecut vagonul nostru, înaintea acelui tren german sanitar, care nici azi nu știu unde a ajuns pentru că era un tren militar sanitar, cu răniți nemți. Din el am fost coborâți și transferați în vagoanele românești, cinci vagoane erau. Ultimul [neinteligibil] mai putea pleca spre România, pentru că, în rest, [neinteligibil] liniile de război. Și am pornit-o așa, am mers cu trenul, am ajuns la București, deci plecasem în data de 24… nu… din 24, totuși, martie… și am ajuns în București pe data de 2 aprilie, cu celelalte vagoane care… că se formase un trenuleț lung. Deci am ajuns în București… nu erau decât câteva zile pâna la 4 aprilie. Tata s-a dus la Ministerul Finanțelor să vadă dacă au sosit vagoanele cu actele, unde au fost duse ele până atunci nu știu, dar a avut loc marele [neinteligibil] bombardament de la 4 aprilie 1944. Cutremurător a fost pentru noi din punct de vedere sentimental și [neinteligibil] cel mai grav [neinteligibil] românesc și nu știam, l-am părăsit pentru totdeauna sau vom mai avea vreodată o șansă de a ne reîntoarce. Mereu cu durerea și regretul în suflet am mers înainte. Deci, fac o revenire la București, în 4 aprilie, după ce ne-a prins, la fel, groaznic, un vagon [neinteligibil] Gara de Nord a fost distrusă. Prin… nu știu, întâmplare dumnezeiască… noi, adică eu, tata, șeful vămii, un împiegat și o doamnă secretară am scăpat din Gara de Nord, iar cei care au mai rămas în gară n-au mai supraviețuit.

C: Cei care veniseră cu ultimele vagoane? La ei vă referiți?

R: Da. N-au mai rămas în viață alții.

C: Dumneavoastră ați rămas cu familia în București?

R: Da, da, da.

C: Și ați spus că… pentru cât timp ați stat…

R: Puțin timp. Am mai prins două bombardamente ale americanilor și, pe urmă, ne-au trimis la Craiova, iar vagoanele cu [neinteligibil] au trimis-o spre Timișoara. Pe noi ne-au scos din vagoanele respective, în care eram. Undeva spre Timișoara ne-au ajuns, din urmă, rușii și-au confiscat vagoanele și s-au așezat confortabil în ele și ne-au dus înapoi la [neinteligibil], vorbesc de vagoanele care au fost pline de acte, documente…

C: Și le-au luat cu totul?

R: Le-au luat cu totul, iar unele acte și-au făcut, pe veselia lor, țigări. Așa că toată arhiva a ajuns înapoi la Cernăuți.

C: Mai departe, unde ați rămas.

R: Asta-i o parte… Ne-am oprit la Craiova, am stat acolo, tot așa, sub apăsarea bombardamentelor, tot americane, am stat vreo două săptămâni. Tata, între timp, a fost numit, la Luduș, șef de vamă și a trebuit să plecăm… spre Luduș. Știu că a, trecut Carpații și am ajuns la Luduș. Asta a fost prin mai, deja. E greu să-mi rememorez totul, fără hârtie. Dacă nu pot citi… [neinteligibil] Acolo, la Luduș, tata a fost numit, v-am zis, șef de vamă. Nouă ni s-a dat o locuință, o cameră, o bucătărie și… unde să punem câteva lucruri, adică o masă, un scaun… Câteva obiecte necesare.

C: Am înțeles că nici aici n-ați putut sta mult.

R: Da. La Luduș am stat până în data de 5 septembrie 1944. Dar nemții erau deja acuma pe urma noastră. Am fost îmbarcați, iarăși, în vagoane de vită… tata parcă era predestinat să aibe grijă de arhivă, și cu arhiva vămii, de data asta, trenul a luat-o spre Viștea, Sibiu. Așa că noi am făcut tot acest drum în două săptămâni, fără mâncare… fierbeam câte un porumb așa… Am mers cu aceeași garnitură de vagoane de… de vită, că așa li se zicea, vagoane de vită, am mers până la… trecut prin Sibiu, până la Brașov. La Brașov iarăși ne-au prins nemții din urmă, dar ne-a găzduit un preot. Un preot în cartierul Bartolomeu.

C: Și aici cât ați stat?

R: Aici am stat un an de zile și am fost duși într-un buncăr al acestui preot, buncăr care era făcut sub cimitir. Și au mai fost aduși acolo, pe ascuns, ostași germani răniți. Am stat… doi ani am stat la Brașov. Spre ultimii ani am primit… o cameră pe strada [neinteligibil]. Ostașii nemți răniți au fost și ei duși, sub ordinea ofițerilor germani, noaptea [neinteligibil]. În fine au fost clipe groaznice. Am stat în locuința care mi-a fost repartizată, o cameră, și, până m-au înscris la școală…

C: Acum v-ați înscris prima oară, ați fost înscrisă la școală, nu?

R: Da.

C: Câți ani aveați?

R: Câți… opt ani parcă aveam, pentru că am pierdut acuma din memorie clasa întâi, am ajuns pe urmă la Vatra Dornei, unde [neinteligibil]. La Vatra Dornei am început clasa întâi și a doua, și acuma nu mai știu cum, am ajuns iar la Brașov. Ăsta a fost cam traseul. Și, de la Brașov, iar am ajuns la Luduș. O dată aici, o dată acolo, iar înapoi… Și, când am plecat din Brașov, am ajuns… a fost repartizat tata iarăși, la Sighet, în Maramureș. [neinteligibil] a cucerit Ardealul, de unii sau alții și începuseră românii noștri să ocupe teritoriul românesc, care era Maramureșul. Știu că am trecut prin Satu Mare, prin Ungaria, Ucraina… un drum încâlcit a fost, dar am ajuns la Sighet și [neinteligibil] am stat 11 ani, aproximativ. 10-11 ani. Da’ eu acuma am povestit traseul vieții mele, pentru că foarte mulți din bucovineni au ajuns care încotro, unde au fost repartizați. Și tot ne-am despărțit așa, împrăștiați, ca să zic, pentru că o parte am fost duși la Iași, o parte la Galați, altă parte spre Craiova, Timișoara, Brașov, Sibiu, Oradea, Arad…

C: Inclusiv rude au fost trimise… separate?

R: Da, da, da, da.

C: Rude de-ale dumneavoastră, mă gândesc că aveați și rude pe lângă…

R: [neinteligibil] Eram o echipă întreagă, pe care au împărțit-o… până când am ajuns la Sighet. La Sighet am… [neinteligibil] sunt mai multe pentru că clasa a patra am terminat-o la Brașov și [neinteligibil] structura, deocamdată, școlară, era aceeași. [neinteligibil] de liceu teoretic, de fete și era liceu teoretic de băieți, Dragoș Vodă. Ne numeam Domnița Ileana, liceul de fete. Eram tare mândri că suntem la acest liceu pentru că s-a intrat cu… [neinteligibil], s-a intrat oricum și… pe baza anumitor condiții de… studiu ale părinților. Aici era să o încurcăm pentru că tata terminase la Sorbona studiile de Drept. Și… cei din Sighet nu erau mulțumiți de faptul că a absolvit studii superioare [neinteligibil]. Da, adică am impresia că s-a împărțit totul în… dintr-un punct de vedere în două: cei care care aveau studii superioare și… intrau într-un loc sau altul și cei care nu aveau, dar trebuiau să fie [neinteligibil]. Însă, [neinteligibil] toată perioada asta în paranteză, durerea de a fi părăsit… sfântul meleag natal nu mi-a fost nici astăzi… 

C: Încă a rămas acea durere, nu?

C: Când ați simțit liniște, stabilitate? Când ați simțit că aparțineți unui loc?

R: Niciodată, și vă spun de ce: pentru că, în cadrul refugiului… eram urmăriți… și știam asta, mai cu seamă copiii. Te așteptai [neinteligibil] la întrebări incomode care te făceau să te cutremuri și să-ți rămână în amintire și astăzi, de aceea mă doare, mă doare, [neinteligibil] tată care este… of, Doamne, nu mai zic de ceea ce noi am pierdut, pentru că familia [neinteligibil], familia se trăgea dintr-un neam de nobili, și anume Luca Arbore, care a fost sfetnicul lui Ștefan cel Mare. Eu am o schiță cu descendența, cu tot arborele genealogic. Și, acuma există localitatea Arbore, care… la care am fost, am făcut o [neinteligibil], pentru că, între timp, ajungând la Târgu Mureș după terminarea facultății.

C: Urma să vă întreb când ați ajuns în Târgu Mureș.

R: În 1960 am ajuns în Târgu Mureș.

C: După facultate?

R: După facultate și după… da. Și am făcut și a doua facultate pentru că prima facultate a fost rusa. Că m-a obligat, mi-au zis clar, m-au chemat la biroul UTC, la facultate, și mi-au zis: dacă nu te înscrii la limba rusă nu vei avea dreptul să te duci la nicio facultate. Și s-au ținut de cuvânt (râde). Am încercat să mă mai duc la altă facultate, dar nu m-au înscris și atunci… și am întrebat, de fapt, de ce: pentru că voi ați plecat de pe tărâmul [neinteligibil]. Cam asta a fost.

C: V-ați mutat aici odată cu căsătoria sau…?

R: Da… o, aici e altă parte. Da, aici am ajuns după căsătorie.

C: Totuși, ați rămas aici. De atunci sau v-ați mai mutat?

R: Nuu, aici sunt, în Târgu Mureș, din ’60.

C: Așa.

R: Până atunci am tot [neinteligibil]. Am făcut liceu, am făcut cursurile universitare la Cluj.

C: Ce vă lipsește cel mai mult? Gândindu-vă la ce ați avut înainte să plecați de acolo.

R: Ce am avut?

C: Ce vă lipsește, cel mai mult.

R: Ce să zic… Durerea de a fi părăsit… pământul natal… asta-i cea mai mare durere.

C: Deci locurile de acolo vă lipsesc, nu?

R: Locurile… da. Și școala și… cunoștințele, adică rudele care ne-am despărțit… unii în Iași, alții, v-am zis, în București, alții au rămas în Craiova, alții în Timișoara, alții în Brașov…

C: V-ați gândit vreodată să plecați din România, să mergeți în altă parte?

R: Nu! Nu, nici unul din familie n-a fost tentat de acest lucru.

C: Ce v-a făcut să rămâneți aici? Mă gândesc că ați avut posibilități de plecare la un moment dat.

R: Da, da…

C: Și… cum de ați ales România și nu alt loc?

R: Dragostea de meleag… este ceva inexplicabil. E atât de puternică încât așa, cumva să nu pot să merg… [neinteligibil] și să-mi pun aripi și să tai sârma aceia zimțată, care multă nenorocire ne-a adus. Multă durere, pentru că, eu, aici în Târgu Mureș… cu grup de profesori și de alți intelectuali am creat o filială: Societatea Pentru Cultură, Literatură Română în Bucovina. Și sediul îl avem în Rădăuți, și acolo am încercat să ne adunăm încât să vedem cum putem ajuta bucovinenii. Am avut niște dezbateri foarte frumoase. De exemplu, în anul ’90 noi am chemat aici, am mers la Cernăuți, am ales, cu o comisie bineînțeles, din Târgu Mureș, nu de capul meu, singură, eu eram cu ideile. Care idei sunt recunoscute. Ne-am… ce-am făcut atunci… da, am adus studenți aici, la Târgu Mureș, la Academia de Teatru, la Universitatea Cantemir, la Universitatea Petru Maior și la Medicină. N-am adus mulți.

C: Studenți de unde?

R: Au terminat deja facultatea… s-au căsătorit, aproape toți au rămas în țară, suntem în legătură… unu, doi au plecat înapoi în Bucovina.

C: Dumneavoastră de unde ați adus studenții? Din Bucovina?

R: Din Bucovina, din zona Cernăuțiului.

C: Dumneavoastră ați mai ajuns în Cernăuți?

R: Da. Am fost, după ce s-a înființat facultatea, după ’90.

C: Cum a fost pentru dumneavoastră?

R: Nu se poate spune… Este o stare atât de dureroasă, atât de sfâșietoare, care o am și astăzi… Nu numai în nopți de nesomn. În orice stare aș fi, simt durerea asta, a faptului că nu sunt pe meleag natal… sunt în România, sunt conștientă de asta. [neinteligibil] să vă zic ceva, că eu am susținut totdeauna Regalitatea, și am și acuma niște poze din niște… [neinteligibil], unde este Maiestatea Sa Regele Mihai și… [neinteligibil] Carol. Dacă m-ar fi prins cu ele atunci, eu n-aș mai fi putut continua studiile și n-aș mai fi putut [neinteligibil], pentru că rude de ale mele au suferit în închisorile comuniste, despre care, din păcate [neinteligibil]. Așa că partea asta rămâne dureroasă și sfâșietoare pentru mine, dar am încercat să ajutăm altfel, să facem înfrățire între școli, schimburi școlare… cu Târgu Mureșu’, cu liceul de acolo, [neinteligibil], liceul de acolo, și acuma totul deocamdată este încă închis?

C: Ce anume?

R: Este închis deocamdată, știți, toate [neinteligibil] noastre deocamdată [neinteligibil]. Avem tipărit Almanahul [neinteligibil], tot aici, privind părerile, suferințele, în număr de 28 de volume, cu… de la începutul puterii [neinteligibil] românilor și până acum, și, din păcate, au fost jertfe românești, printre care, consider eu, că este și domnul scriitor Dumitru Covalciuc, el a fost și cadru universitare, a fost și scriitor [neinteligibil]. Cei care au suferit [neinteligibil] început data de 3 aprilie, la Fântâna Albă, au fost chemați români ca să treacă frontiera spre România și, în acel loc, s-au adunat din sate diferite, au mers cu steag, cu prapori, cu… bătrâni și copii, că ceilalți erau în război, au… mă doare și acum sufletul, au fost împușcați 11.000, alții zic 3.000 – 4.000, estimativ se zic, dar locul este… bătrăni, copii, v-am zis, au fost împușcați, mitraliați la Fântâna Albă, este scris despre ei și în almanahul pe care noi l-am tipărit aicea, la Târgu Mureș. Și multe alte [neinteligibil] celor ce au rămas acolo, dar nu mai știu românește.

Dar cel care ne-a condus peste tot a fost acest Dumitru Covalciuc. Și mai sunt și alții care au căutat să mențină românismul acolo, pentru că cel mai important era acest sat, de aceea noi am… să avem un teatru românesc, să se facă cursuri în limba română, să… ce să mai facă, multe să facă… să-și păstreze limba și neamul și… asta era foarte important. Și și-au păstrat, totuși, limba și neamul, pentru că, în fiecare an după ’90, a fost câte un congres în care se cânta românește, se vorbea românește, se fluturau steaguri românești. Am dus o dată 50 de steaguri românești… nu pot să zic cum am trecut frontiera încolo, dar… s-o zic, cum am trecut-o?

C: Da, cum?

R: La vameși… cine-i acolo… i-am dat țuică, am cumpărat din Bistrița țuică, și nu m-au controlat așa de amănunțit și am putut să duc cărți românești și steaguri românești, așa, mai camuflat. Și, la un moment dat, când s-a ținut conferința Zilei Limbii Române, s-a vorbit despre faptul că Târgu Mureș dorește înfrățirea orașului Târgu Mureș cu orașul Cernăuți pe plan cultural, economic și… sistemul de învățământ și schimb de experiență… În toate astea… astea sunt cuprinse în cărțile care… și care s-au dus iar în Cernăuți. Acolo a fost biroul sau sediul Societății pentru Cultură, Literatură Română…

C: Doamna R., ne apropiem de încheiere, voiam să vă întreb… să vă mai întreb: odată cu trecerea timpului, cum este România pentru dumneavoastră?

R: [neinteligibil] de schimbătoare.

C: Așa. În ce sens?

R: Pentru că eu consider că dacă ar fi [neinteligibil] egalitatea, lucrurile erau [neinteligibil] de onoare, și… România arăta cu totul altfel decât… atât de zbuciumată cum este acum. Război și de [neinteligibil] speranță și… și de dureri, foarte mult. Cetățenii noștrii, e foarte… tot așa, mulți nu s-au mai putut reîntoarce pentru că au [neinteligibil] aici pe pământ, pe partea noastră… [neinteligibil] Dacă ați observat, se tot vorbește acuma, în războiul ăsta ruso-ucrainean, asta cu Bucovina se ocolește… cu… pe care și-au însușit-o ei, că nu e o mare parte… e Bucovina și Ținutul Herța. Durerea celor care au fost acolo [neinteligibil] și care sunt încă foarte puțini [neinteligibil], să știți. E rană adâncă… e durere. Și nu mi-am revenit din acest punct de vedere de loc.

C: Aveți cumva un obiect care vă amintește de originile dumneavoastră sau ale familiei?

R: Da, da, mai am ceva…

C: Ați păstrat ceva lucruri de atunci?

R: Eu le-am salvat, în valiza cu păpuși.

C: Ce anume?

R: Eu le-am salvat, obiectele personale, în valiza cu păpuși.

C: E vreun obiect anume, ceva care vă amintește?

R: Da, da… da, sunt, am. Și am și ceva poze.

C: Aveți și poze de atunci?

R: Da, de atunci, de după atunci.

C: Doriți să mai adăugați dumneavoastră ceva, să ne mai spuneți ceva, în încheiere?

R: [neinteligibil] dorim… să fim… iar România Mare.

C: Da… Noi vă mulțumim… da.

R: [neinteligibil] și mai există somități în țara noastră. [neinteligibil] încet, încet ne-am strâns aici în țară, și fiecare a fost [neinteligibil].

C: Toți cei care au plecat de acolo, nu?

R: Da, da. Sunt înmormântați ici și colo. Am avut și o rudă care s-a jertfit la Canal în vremea… în vremea arestărilor intelectualilor [neinteligibil]. El a fost ofițer de marină, la 20 și cea de ani, și a fost la… închis la Fântâna Albă pentru că meseria lui era de ofițer de marină și pentru că nu și-a trădat colegii, și atuncea cam așa era, se urmărea [neinteligibil] în grupe contra comunismului și se știau unii pe alții, iar el n-a trădat pe nimeni, și pentru că n-a fost trădător a fost închis la Fântâna Albă, din cauza asta a suferit familia [neinteligibil]. Nu s-a putut ocupa nici de [neinteligibil] multe altele. Dar… eu port România în suflet și în cuvânt.

C: Noi vă mulțumim foarte mult, doamna R., că ați împărtășit cu noi din amintirile dumneavoastră. Știu că nu v-a fost ușor, știu că vă gândiți la asta des, dacă nu în permanență, dar e mai greu atunci când vorbiți și mulțumesc încă o dată că ați decis să ne spuneți și nouă din experiența dumneavoastră, din amintiri, ca să înțelegem mai bine trecutul.

R: Mulțumesc foarte frumos.

C: Sper că nu v-am obosit prea mult…

R: Nu… eu sunt emoționată, eu…

C: O să vă las acum să vă odihniți. Vă mulțumesc încă o dată! Sănătate multă!

R: Mulțumesc frumos!

C: Toate cele bune!

R: Și dumneavoastră! Să dea să vi se împlinească gândul.

C: Toate bune și numai sănătate!

R: Mulțumesc frumos și vă îmbrățișez!