A.J.: Cuvântul este mult mai important decât orice armă din lume. La noi în Orient, sunt unii care îți dădeau arma ca să tragi cu trăgaciul… orice prost trebuia să tragă cu trăgaciul, dar nu orice om deștept poate să aibă puterea cuvântului. Și, ca urmare, eu cred… ca să vă dau răspuns complet, eu sunt dintre oamenii care am ajuns la concluzia că cuvântul tre’ să fie arma noastră ca oameni, pentru că el deschide calea unui dialog constructiv între oameni, dar glonțul deschide calea unui război fără sfârșit.

I: Adevărat… Dumneavoastră v-ați născut în ‘57, nu?

A.J.: Da, da.

I: Și sunteți de origine palestiniană născut în Iordania.

A.J.: Da, da. Eu sunt mândru că sunt palestinian.

I: Și ați putea să-mi spuneți puțin despre părinții dumneavoastră, ținând cont că sunteți născut în Iordania? Asta înseamnă ceva, totuși.

A.J.: Da. Părinții mei… eu am o mamă care a fost victimă… masacrele sioniste din 1948, când au ras de pe deasupra Pământului sate, comune, orașe… ca să ne dea afară pe noi din țara noastră. Mama mea, fiind mică, a fost luată pe umărul lui bunica mea, adică mama ei. Fugind pe drum, de la transpirație s-a alunecat și i-ar fi rămas umărul lui bunica mea pe piept. Acuma, mama mea are o gaură deosebită pe pieptul ei, fiind mică, pentru că a avut oase de lapte, a rămas amprenta umărului mamei ei pe pieptul ei. Pentru mine ăsta a fost semnul terorii. 

I: Și părinții cum am ajuns în Iordania?

A.J.: Tatăl meu, fiind din Cisiordania, mama mea fiind din teritoriile ocupate în 1948, din Galileea, din nordul Palestina istorică. Tatăl meu fiind din Cisiordania, din orașul Nablus, și zona Nablus și Hebron familia noastră e mare, acolo așezată. Tata, ca urmare, după războiul din ‘67… au fost nevoiți să plece către Iordania. Și între Iordania și Cisiordania a avut mama mea nașterea la… casa unui unchi de-al meu din Iordania unde am fost născut eu atunci. Încă Cisiordania este lângă Iordania, adică la malul… fluviul Iordani sau râul Iordani, ca să spun așa. Tatăl meu, fiind mic în ‘48, el a fost membru al revoluției palestiniene. A luptat. Și el a fost orfan, pentru că tatăl lui a murit în războiul ăla și tatăl meu a devenit primul profesor de trupe speciale din Orientul Mijlociu. A învățat… ofițer superior și ulterior a devenit primul profesor de trupe speciale din Orientul Mijlociu care a instruit trupe speciale din Irak, Siria, Iordania, Egipt și Armata Națională a Palestinei.

I: De la bunici mai aveți vreo amintire?

A.J.: Da, da, bunicul meu a murit la 110 ani de zile. Bunicul meu a fost șeic, a fost himam, a fost cel mai bogătaș, unul dintre cei mai bogătași oameni din Cisiordania. A avut livezi de măsline, a avut stupi de albine. El a fost așa, înalt, vreo… doi metri, un metru nouăzeci a avut, mi-aduc aminte eu. M-a învățat palestiniana veche, m-a învățat să fiu om înainte de orice. Mi-a spus, mi-aduc aminte, dacă vreți să știți, mi-a spus… dacă tu te întâlnești cu un prieten sau o iubită, este important, dar să nu uiți niciodată, că cel mai important… nu că te-ai întâlnit cu prietenul sau cu iubita, este important că te-ai întâlnit, dar cel mai important să întreții această prietenie și această iubire prin dăruire, iubești – dăruiești. Asta nu uit niciodată, că m-a învățat să lupt în viață pentru a purifica sufletul meu și gândul meu. Nu m-a interesat ce fac alții, trebuie să mă intereseze ce fac eu. Nu m-a interesat să judec pe alții, trebuie să mă judec pe mine, pentru a mă autocorecta pe mine. Niște lucruri minunate care m-au făcut să devin jurnalistul J.A., omul înainte de a fi jurnalist.

I: Este bunicul de pe mamă?

A.J.: A lui tata. Bunicul după mama m-a învățat, m-a iubit fără margine și nu uit niciodată sentimentele sale calde. Când mergeam acasă, mă duceam la el și la bunica mea din partea lui mama. Nu am avut bucuria să o cunosc pe mama lui tatăl meu, pentru că eu atuncea eram mic. Adică, pur și simplu, eu fiind palestinian am cultivat și am câștigat cultura păcii. Eu în România am vrut să fiu o imagine, să reflect imaginea frumoasă a celor care m-au crescut, între care bunicul meu, în toate prelegerile mele eu dau pilde de la bunicul meu, ce m-a învățat, ce mi-a spus, pentru tinerii care mă urmăresc în județul Argeș și în toată țara românească. Eu întotdeauna știu că poți învinge ura cu care ne confruntăm de 75 de ani în Palestina, ocupată fiind de Israel, putem învinge ura cu iubire. Eu pentru dumneavoastră vă spun acum, când a început procesul păcii cu Israel, în 77 între Israel și Egipt, eu am crezut că israelieni și suniții sunt oameni ca noi, adică ei cred în pace și pacea este un element comun între noi…dar nu!

I: Mă gândeam acum că îmi spuneați și de bunicul dumneavoastră, care, totuși, a fost înalt militar, și dumneavoastră care ați făcut Academia Militară. Studiile le-ați făcut în Iordania, toate…

A.J.: Da, da. Tatăl meu a fost, bunicul meu n-a fost militar.

I: Tatăl dumneavoastră, mă scuzați, mă scuzați, tatăl dumneavoastră.

A.J.: Bunicul meu a fost un om înstărit, un om deștept. Vă dau ceva ca să știți, cultura mea personală de unde am primit-o. Bunicul meu, într-o zi, mi-aduc aminte, a venit la el preotul de la noi din oraș, sau din sat, comună, ce vreți, nu știu acum… Bunicul meu, când a venit la el preotul, au fost însărăcite bisericile din Orient, a venit la bunicul i-a spus: noi avem datorii mari și vrem să vă cerem ajutor financiar, prin care dumneavoastră deveniți proprietar la biserica noastră și noi vă putem da acte de proprietate. Vă dați seama că era imam la moscheea cea mai mare din orașul nostru, bunicul meu. A chemat pe unchiul meu și i-a spus du-te și adu bani la părinte și du-te plătește facturile, tot ce are de plătit pentru biserică. Mi-aduc aminte… i-a spus preotul: mulțumim foarte mult, de ce nu vreți să vă facem actele pe biserică. I-a spus bunicul meu: domnule, părinte, eu nu v-am dat banii ca să vă iau biserica, eu v-am dat banii ca să rămâne biserica între noi, că Dumnezeu ne-a creat divers și egal în același timp. Fără să existe biserica dumneavoastră în orașul nostru, n-avem cum să comunicăm, cu cine să comunicăm? Cu pereții? Comunicăm cu dumneavoastră, aveți idei diferite de ale noastre, le combinăm, facem o lume mai bună. Dialog nu poate să fie în particular, trebuie să fie între două părți. Mergeți cu Dumnezeu înainte, orice aveți nevoie pentru biserică eu sunt aici.

I: Cum de ați ajuns în România, în primul rând?

A.J.: Eu am ajuns pentru tratamente.

I: Am înțeles…

A.J.: După aia m-am regăsit în oameni, în căldura oamenilor. România a suferit ocupații străine cum suferă poporul Palestina. M-am regăsit în acest popor minunat și mă mândresc că sunt adoptat de români. Acuma eu stau… am familia mea, am proiectele mele culturale care… mă bucur că oameni mă caută și îmi respectă ideile, că eu nu caut ideile mele, caut tot ce este în comun cu ceilalți.

Eu am cunoscut pe Adrian Păunescu, am cunoscut, de exemplu, pe Grigore Vieru, care m-a onorat când a știut că eu sunt palestinian și au văzut cum gândesc, și în presa din occident declarațiile mele au auzit… eu am avut interviu și la radio… La prima întâlnire cu amândoi, m-au onorat prin numirea mea, că sunt fratele lor de suferință. Vă dați seama ce frumos? Oricine, doamnă, poate să înjure. Oricine poate să declanșeze un război. Dar nu oricine poate să creeze un climat de pace, de respect și de iubire… Tre’ să aibă un intelect la nivel înalt, trebuie să aibă voință și credință în suflet, tre’ să știi că este egal cu celălalt, ca să fii cu modestia în abordare. Eu v-am spus atâta pentru ca să știți că eu am deschiderea totală față de dumneavoastră ca să spun. Orice întrebare care doriți, eu sunt deschis.

I: Vă mulțumesc foarte mult! Cum vi se pare România acum?

A.J.: România acuma… părerea mea personală, înțelegeți, că este… o reacție dublă. Eu cred că este o luptă între celor două idei: impunerea sau convingerea. Doamna mea, cu respectul meu, egalitatea și diversitatea este un îndemn al lui Dumnezeu. Ne-a creat diverși, ne-a creat în același timp egali. Una să folosim diversitatea ca nevoie, egalitatea ca nevoie, și alta să folosim, să punem în aplicare ca fiind una din valorile noastre. Cum este de exemplu toleranța, sunt unii care folosesc toleranța ca nevoie: mă tolerează acolo, după o perioadă de timp când nu-i convine îmi dau șut undeva și scapă de mine. Toleranța este o valoare, dată de Dumnezeu prin credință. Dacă nu tolerez pe ceilalți știind că am nevoie de ei, ca valoare, știind că numai împreună putem face ceva… Dumnezeu ne-a dat două mâini, stimate doamnă, întrucât ca orice om poate să se descurce cu o singură mână, dar întrebarea de ce Dumnezeu mi-a dat două mâini? Ca să ne transmită un mesaj divin, că avem nevoie unul de celălalt. Numai demența asta de egoism și aroganță crede că numai ce vrea. Bogatașul, dacă nu are piața de desfacere la afacerile sale, afacerile se duc pe apa sâmbetei, cum spun românii.

I: Da, înțeleg ce ziceți.

A.J.: Eu personal, cred: că am un milion de euro într-o sacoșă, mergând pe drum, nimeni nu știe ce e în sacoșă. Dacă leșin eu pe stradă, poate să fure cineva sacoșa sau bagajul respectiv, dar orice necunoscut poate să cheme o salvare să mă ducă la primul spital de urgență, dar nici un dolar sau euro din geanta mea nu iese singur să cheme o mașină, să mă salveze la vreun spital. Deci valoarea, valoarea celorlalți… în jurul meu, în jurul nostru… nu valoarea materială. Aveți în românește un proverb foarte vechi: banul, ochiul dracului. Și dacă eu lupt pentru ban… banul este un mijloc, muncesc ca să câștig existența. Dacă fur pe ceilalți, fur efortul lor și munca lor, înseamnă că eu devin pradă celorlalți dacă mă fură cineva. Munca este o poruncă lui Dumnezeu, dar banul nu este orice, important să investesc în familie, să investesc în vecini, în ceilalți, tot ce este frumos. Asta rămâne pentru mine în veci. Să vă spun… o vorbă, a spus-o un înțelept palestinian: s-a dus la cimitir și a văzut că este tăcerea mare. A avut pe cineva lângă el: nu vezi că tăcerea e  mare, au avut gălăgie când erau în viață. I-a spus domnului: nu, dacă ar fi rămas în spatele lor ideile pe care le-au avut în creier, și căldura care au avut-o în sufle. Acum nu găsești aici tăcere, găsești aici oameni. Când vizitează, oamenii… vin să vorbească de ei, gălăgia rămâne după ei, nu cu ei pleacă. Deci, câte trăim, trebuie să investim. Investim în ceilalți. De exemplu, îți dau un exemplu și am să închei ca să nu vă zăpăcesc…

I: Nu… ascult cu mare interes și multă recunoștință ce-mi spuneți.

I: Înțeleg, înțeleg.

A.J.: Atunci pentru ce să luptăm? Eu cred că lupta noastră constă cum zicea credința: să lupt… să muncesc ceva pentru… să fac ceva în viață, ceva pentru mine: cumpăr pantaloni, pantofi, cămașă, sacouri, ce trebuie… mașină, ce vreau eu, casă. Și ceva din Dumnezeu investesc în ceilalți prin milă și respectul că dacă vecinul meu… e sărac și are probleme, dacă stau lângă el și îl ajut să se dezvolte, devenim doi în loc numai unul. Nici de la el la mine, nici tu nu-l deranjezi pe el. Asta e esența dezvoltării vieții noastre: să fim cu oameni cu valori. E bine să lucrăm pentru noi, să cumpărăm casa, mașina, ce vrem să cumpărăm, dar e să nu uităm să investim în celălalt. Asta e una dintre valorile credinței, cum ar fi în religia creștină, rugăciunile și danii. Știți dumneavoastră, nu?

I: Da, da, da.

A.J.: Rugăciune, danie și postul. În islam la fel, rugăciune, danie… Asta esența gândirea noastră de a păstra calitatea noastră de om. Că eu câștig tot ce am în lume bani, ce fac cu banii? Cumpăr ce vreau, dar nu pot să cumpăr un prieten sau o iubită sau o prietenă.