I: Cum vă numiți, când și unde v-ați născut?
A.P.: Da, mă numesc A.P. Sunt grec născut în Craiova, pe 16 iulie 1951, din părinți greci, emigranți politici greci stabiliți în România. După războiul civil care a avut loc în Grecia în perioada 1946-1949.
I: Ați putea să-mi împărtășiți o amintire din copilărie? Una care v-a marcat.
A.P.: În copilărie… deci asta înseamnă până când te-ai dus la școala generală, deci.
I: Cam așa, da.
A.P.: Așa, deci, la școala generală… practic, noi, pentru că părinții lucrau, eram trimiși la o grădiniță care era săptămânală, adică noi veneam acasă doar sâmbăta și duminica. Era o chestie care mă deranja, faptul ăsta că eram foarte multe zile în afara casei. Deși, acolo la grădiniță, am avut un tratament foarte bun, se îngrijeau de noi și așa mai departe, eram alături de copiii români, pentru că noi acasă, părinții și bunicii din partea mamei ne vorbeau numai în limba greacă, că ei încă nu știau bine limba română. Așa că noi practic am învățat limba română alături de copiii români la grădiniță. Deci asta este prima amintire pe care o am din perioada respectivă. Și după aceea ne-am dus normal, ca toți copiii, la școală. La școală, în primii ani, am avut într-adevăr niște probleme pentru că noi încă nu stăpâneam bine limba, acasă nu ne puteau ajuta părinții, dar am trecut peste faza aceasta ușor, ușor și, cu timpul, am început să devenim niște elevi foarte buni. Elevii greci s-au remarcat acolo pentru că, practic, părinții noștri asta doreau de la noi, să fim niște elevi foarte buni, ascultători, să fie mândri de noi și așa mai departe. Eu am avut noroc, pentru că în curtea aceea unde stăteam la Craiova erau mai multe familii și era o familie care nu avea copii, așa că doamna respectivă mă lua la ea acasă și făcea un fel de lecții private, să le spunem, meditații. M-a ajutat și la limbă și la aritmetică, matematică. Așa că, într-un timp destul de scurt, am reușit să devin un elev foarte bun la școală, terminând cu notă mare… în fine, am fost la o secție de educație fizică și sport, am fost un foarte bun sportiv, am practicat atletismul, cu rezultate deosebite, cu medalii, cu recorduri. Deci, în general, vreau să spun că am avut așa o… un parcurs lin, bun, fără probleme, dar asta s-a întâmplat cu copiii emigranților greci care s-au născut în România. Pentru că sunt mai multe categorii, adică noi vorbim în general despre emigranți politici, dar aicea este vorba de mai multe categorii, în funcție de vârstă, adică nu fiecare a avut același parcurs, adică eu consideră că cei mai norocoși, în toată această poveste, am fost cei care ne-am născut în România, pentru că noi care ne-am născut acolo am avut ambii părinți, unii au mai avut și bunici, nu toți, unii au mai avut și bunici, mătuși și așa mai departe. La mine s-a întâmplat să am bunicii din partea mamei și o soră de-a mamei, deci, în linii mari, nu ne lipsea familia, dar copiii care au venit în România în perioada ’48-’49, în timpul Războiului Civil, au fost evacuați de acolo pentru că în zonele din Grecia de nord, unde se desfășura acest război, existau bombardamente și exista pericolul ca să fie uciși, au fost aduși în țările de democrație populară în jur de 28.000 de copii la modul general, în România au fost cei mai mulți, în jur de 5.600. E, acești copii care aveau vârsta între 1 și 16 ani, au avut un parcurs diferit. Adică cei care au fost foarte mici au urmat grădinița, s-au dus la școală, deci au învățat limba română și au intrat în sistemul românesc, cei care au fost mai mari, 14, 15, 16 ani, au fost nevoiți să învețe cât mai repede limba română și să facă, de exemplu, două, trei clase într-un singur an pentru că era următoarea problemă: foarte mulți dintre ei, în satele lor de munte de acolo din Grecia, făcuseră doar un an, doi, trei de școală, practic erau analfabeți, așa că a trebuit să termine cât mai repede școala generală și, terminând repede școala asta generală, i-au trimis la școli profesionale, fără să știe prea multe lucruri despre România sau limba română.
Acolo s-au adaptat, au terminat, în fine au ajuns muncitori calificați și, deci, cea mai mare masă a acestor copii care au venit în perioada asta, în special ăștia, cei mari, au devenit muncitori calificați. Cei mai mici au putut să studieze, au putut să facă liceul și, eventual, mai târziu, poate că unii dintre ei au făcut și diferite facultăți, în diferite orașe ale României.
Deci vreau să spun acest lucru pentru că noi vorbim la modul general de emigranți, dar nu intră toți… adică sunt diferențe mari între ei, depinde de vârstă, depinde ce a făcut fiecare, mulți dintre acești copii au fost orfani de un părinte sau chiar de doi, deci au crescut în internate. Sunt copii care nu și-au văzut părinții niciodată sau i-a văzut după foarte mulți ani sau i-au întâlnit după ce s-au putut repatria, deci după ’75, deci după 20-30 de ani. Sunt foarte multe categorii.
I: Experiențe diferite, cu siguranță…
A.P.: Experiențe, parcursuri diferite, fiecare cu istoria lui, fiecare cu problemele lui, nu putem să-i încadrăm pe toți, că acuma toată lumea vorbește la modul general, dar diferențele sunt foarte mari, nu-i același lucru. Eu nu mă pot compara, de exemplu, cu bunicul meu care a venit la 60 de ani, și care n-a mai lucrat și i-au dat românii o pensie mică, acolo, și toată ziua era cu ceilalți bătrâni, mai discuta, mai mergeau prin piață, mai făceau niște cumpărături…
I: Voiam să întreb, scuze că vă întrerup, voiam să întreb de perspectiva bunicilor, perspectiva părinților și a dumneavoastră, că totuși e vorba de trei generații care, două dintre ele, având aceeași experiență de a pleca. Dumneavoastră, ulterior, cercetând foarte în detaliu… tot ce s-a petrecut.
A.P.: Da, deci… Am văzut care e situația cu copii, deci copiii sunt două categorii, sunt copiii care au venit din Grecia, care au fost evacuați din Grecia și au venit în România, și copiii care s-au născut în România. Copiii care s-au născut în România sunt copiii care au rezultat în urma căsătoriilor dintre emigranți, pentru că mulți dintre ei erau necăsătoriți, erau tineri care au luptat în Războiul Civil. S-au căsătorit majoritatea în România așa că cei mai mulți copii greci s-au născut în perioada 1950-1956, că atuncea s-au închegat aceste familii și s-au născut foarte mulți copii. Asta este o categorie. Copiii ăștia, cred eu, că sunt cei mai norocoși, să zicem așa, din toată această categorie de emigranți, pentru că ei au crescut în familie, au urmat normal școala generală, liceul, universități, fiecare în funcție de posibilități. Ceilalți care au venit din Grecia, am spus, ăștia mai mici au putut să urmeze și ei, tot așa, un curs mai normal, pe când cei mari practic au fost forțați de împrejurări să meargă spre școli profesionale și să meargă spre diferite fabrici din România, din diferite orașe. Părinții noștri, tot așa, fiind în jur de 20, 25, 30 de ani, mă refer la modul general, tot așa, n-au putut să învețe ca lumea o limbă, tot așa eu făcut o școală, au învățat pe undeva o meserie și, până la urmă, tot muncitori calificați au ajuns pe undeva. Bătrânii, bunicii deci, au… li s-a dat o pensie, o pensie bineînțeles mică în perioada respectivă, trăiau pe lângă noi, ne povesteau… ei au jucat următorul rol: ei ne-au ajutat foarte mult să învățăm limba greacă pentru că ei vorbeau numai limba greacă. Limba română n-o știau. E adevărat că limba lor greacă nu era limba literară pentru că, și la ei acolo, în satele lor, de unde provenea fiecare, din Grecia de nord, majoritatea erau analfabeți, majoritatea nu cunoșteau prea multe lucruri. Deci am învățat o limbă, dar care nu era limba care se vorbea la Atena. Ei au trăit în jur de 10, 15 ani, au tot sperat și au tot… s-au tot rugat să moară pe pământul țării lor, nu s-a putut pentru că nu au putut să se repatrieze, așa că majoritatea acestor bătrâni au murit în România, deci toți care au fost peste 50, 55, 60 de ani, practic au murit în România pentru că repatrierea s-a făcut mult mai târziu, deci după ’75, deci când ei deja… dacă au venit la 50, 60 și după 20, 25 de ani deja… în perioada respectivă unul care era la 70, 80 de ani deja era considerat foarte mare. Așa că ei au murit cu dorul ăsta, că nu și-au mai văzut copiii, unii care au mai rămas în Grecia, alții care au fost prin alte țări, nu și-au mai văzut casa, animalele, pământurile, că aveau și ei o mică gospodărie ca toți. Și cam ăsta a fost parcursul lor.
I: Legat de bunicii dumneavoastră, că povesteau în fiecare iarnă.
A.P.: Păi povesteau pentru că în perioada aia n-aveam ce face, adică televizoare nu existau, eram toți acolo în jurul sobei și seara ne povesteau despre cum arătau satele, cum munceau, cum mergeau pe câmp, adică noi am învățat despre sate și despre toate muncile lor povestindu-ne nouă, dar noi am avut norocul că am avut bunici, alții nici măcar n-au avut parte de astfel de povești. Și… în fine, când am venit în Grecia și ne-am dus și noi în satele de unde proveneam, și ne-am cunoscut rudele care rămăseseră în Grecia, am avut niște veri primari, am avut ocazia să vedem din nou satele lor, adică ceea ce n-au putut ei să vadă, am văzut noi, noi care ne-am repatriat în ’79.
I: Am o întrebare legată de cetățenie, că asta, mărturisesc, am trecut, n-am stat să aprofundez ce am citit, când… li s-a retras cetățenia greacă, nu?
A.P.: Da, deci ei când au venit în România practic erau apatrizi, deci erau fără cetățenie, adică practic n-aveau acte când au venit în România. Și s-a hotărât, între cele două partide comuniste, deci să… ca membri Partidului Comunist Grec să treacă în rândurile Partidului Muncitoresc Român, cum era atuncea partid muncitoresc. Problema e că… ca să treci în rândul Partidului, trebuia întâi să devi cetățeam român, că nu puteai să fi membru al partidului dacă nu erai cetățean român. Toată această poveste a durat cam trei, patru ani, deci între 1950, ’53, ’54, și majoritatea membrilor de partid greci au intrat în rândurile Partidului Muncitoresc Român și, pe lângă ei, au intrat și soțiile. Ei au avut, deci, începând din ’54, cetățenie română, și au avut aceleași drepturi și obligații ca și românii, erau cetățeni români, de origine greacă. Această situație s-a păstrat până prin ’64 când, datorită politicii duse de către Partidul Muncitoresc Român, de Gherghiu-Dej, care au încercat să se distanțeze de Moscova, atuncea s-a creat o problemă: comuniștii greci erau fideli Moscovei, erau fideli Partidului Comunist din Uniunea Sovietică. Asta, bineînțeles, că i-a deranjat pe români și le-a spus: dacă sunteți cu Moscova atuncea vă retragem cetățenia, vă luăm carnetele de partid și au devenit din nou emigranți politici greci, persoane fără… deci pe buletinele noastre scria exact așa ceva ,,emigranți politici greci, cetățeni fără cetățenie”. Deci asta s-a întâmplat prin ’64 – ’65. Din ’64 – ’65… toți grecii din România au avut acest statut până în clipa în care au plecat, s-au repatriat, deci după ’75 în continuare. A fost și bine și rău, adică ei au zis că e mai bine să nu mai fiți acuma în rândul Partidului Muncitoresc Român pentru că ar trebui să vă pregătiți și să vă gândiți că ar fi trebuit să vină momentul să vă repatriați, așa că e mai bine să, în momentul în care hotărâți să vă repatriați, să nu fiți cetățeni români sau membri de partid ai noștri, așa că, practic, au fost foarte mulți greci care au deținut unele poziții în sistemul administrativ social și politic din România pentru că ei au fost promovați mai mult pe linie politică, adică ei fiind niște comuniști convinși, în primii ani în special, când românii încă nu erau așa de fanatici cu comunismul, ei erau fanatici, ei erau considerați că au luptat cu arma în mână împotriva imperialiștilor americani și englezi, împotriva…
I: Erau priviți la eroi.
A.P.: Erau priviți ca eroi… Aveau foarte mare încredere în ei, constituiau un exemplu pentru români, dar problema e că nu stăpâneau bine limba și practic comunicarea între ei nu prea exista, adică nu prea puteai să vorbești la nivel din ăsta ridicat cu un român pentru că ei nu știau, ei vorbeau lucruri foarte simple. Și… n-au prea învățat și mare lucru din toate acele ședințe de partid… și din toată pregătirea ideologică în limba română… nu înțelegeau, în primul rând. Că mie îmi spunea tata, care era membru, cică domne… pe noi ne lua somnul, că noi nu știam nimic, nu înțelegeam ce spuneau ei acolo, adică noi eram străini de poveste, dar, fiind membri… Ne acceptau, de acord, de acord, ridicam și noi mâna, tot în ordine. Deci asta e legat de cetățenie și de membri ai partidului, acuma… datorită interesului meu față de problema aceasta a grecilor în România, și alți cercetători din România, și de la arhive sunt din ce în ce mai interesați și chiar m-au anunțat prieteni de la Arhivele Naționale ale României că au scos la sală dosarele tuturor grecilor care au trecut în rândul Partidului Muncitoresc Român și sunt cam vreo 2.500 de dosare. Așa, dosare care au între cinci și până la 150 de pagini. E, ăștia care sunt cu cinci pagini, nu știu ce… nu înseamnă mare lucru, că era vorba de cererea lor, de o scurtă biografie, deci prietenul meu de acolo de la București mi-a trimis chiar dosarul lui tata, în care am avut ocazia să văd, într-adevăr scris de mâna lui, cererea de intrare în rândurile Partidului, o scurtă autobiografie și vreo două, trei alte chestii, deci lucruri mărunte, dar cei care au o sută și ceva de pagini înseamnă că acolo ceva s-a întâmplat, ceva au făcut. Acolo este interesant de văzut, dar eu n-am putut să intru deocamdată în acest dosare pentru că, din cauza pandemiei, n-am putut să mă duc la București, așa că deocamdată… sunt convins că cel care va vrea acuma să facă, se poate face o lucrare foarte frumoasă, un masterat și chiar un doctorat pe tema asta, pentru că este o temă pe care în general numai eu am abordat-o până acuma, pentru că povestea asta cu trecerea în rândul Partidului… în partidele din țările respective… a fost și în Bulgaria, și în Ungaria, și în Polonia, și în Germania de Est, dar nimeni nu s-a referit la această problemă, deci eu am fost singurul care am scos la suprafață și am vorbit mai mult despre această problemă despre care mulți am și uitat. Adică de multe ori când vorbesc cu emigranți greci nici nu-și mai aduc aminte de toată această chestie. A fost cândva, am uitat, nu mai știu despre ce e vorba, și așa mai departe… Deci vreau să spun că aici există un domeniu în care se poate încă lucra mult, se pot face lucrări foarte interesante, în domeniul ăsta.
I: Vorbeam cu prietenul meu ieri și îi spuneam, îi dădeam așa câteva detalii și citeam un pic și din cartea dumneavoastră și spune că… perspectiva lui, la 35 de ani, amintindu-și de școală, spunea că la istorie era un subiect fierbinte, să spun, dar se vorbea… așa, foarte…
A.P.: La școală nu se vorbește despre această temă.
I: S-a discutat un pic, dar foarte vag.
A.P.: În cărțile de istorie nu există, adică cărțile de istorie se opresc la lupta de rezistență a grecilor împotriva nemților, a italienilor și bulgarilor, deci pe undeva se termină cam pe la vreo ’45. 1945. Nu se intră în Războiul Civil, pentru că Războiul Civil încă și astăzi creează probleme, adică sunt două tabere, așa cum a fost și în timpul Războiului Civil, care fiecare vede din punctul lui de vedere. Cei de dreapta consideră că ceea ce au făcut comuniștii a fost o foarte mare greșeală, iar comuniștii consideră că au luptat pentru libertate, dreptate, pentru o viață mai bună, și așa mai departe, deci să creeze, să zicem, tot un stat de democrație populară, la fel ca celelalte din Balcani, pentru că în Balcani toate deja erau în sfera de influență a comunismului, a Moscovei, pe când în Grecia era singura țară care rămăsese încă cu sistemul capitalist. Ei au încercat, sub îndrumarea Moscovei, nu s-a reușit, au pierdut, și atuncea au fost obligați să retragă, sub presiunea Armatei Naționale, Regale, în Bulgaria, Iugoslavia și în Albania și de acolo, după aceea, în continuare, în alte țări. Vreau să spun că sunt probleme care încă… au trecut 70, 80 de ani de atunci, dar încă se discută, adică e foarte greu. Când se face o prezentare a unei cărți de genul acesta, spiritele sunt foarte… aprinse, adică un cuvânt să spui ceva mai mult, cineva o să sară.
I: E aproape, la noi asta se întâmplă cu colectivizarea, de exemplu. Colectivizării în România, la fel… cred că e doar o pagină în cărțile de istorie și totuși a fost un moment, în România, foarte marcant. Pentru unii a fost bun, pentru alții a fost rău, că asta încercăm, cumva, să aducem… Colectivizarea a fost ultimul nostru proiect și, cumva, am reușit să aducem la masă păreri foarte diferite, una față de cealaltă, experiențe foarte diferite, dar privite astăzi… putem doar să observăm, să judecăm…
A.P.: Depinde cum scrie istoria. De exemplu, mie, atât istoricii din România cât și cei din Grecia mi-au spus că am reușit, ceea ce-i foarte dificil, să păstrez un echilibru, să fiu cât mai obiectiv, adică ei s-ar fi așteptat ca eu să fiu mai mult de partea comuniștilor, adică s-ar fi așteptat să… critic mai mult pe cei de dreapta, sau așa mai departe, dar eu n-am încercat să fac așa ceva, am încercat să prezint așa cum cred că s-au desfășurat, pe baza documentelor, pe baza celor auzite, pe baza celor scrise de alții care au participat și așa mai departe, și n-a putut să-mi spună nimeni nimic, pentru că eu am încercat să fiu cât mai obiectiv și toți au recunoscut că am reușit să păstrez acest echilibru, așa că… Unii mi-au spus, dar foarte, așa, calm, în sensul că cei de dreapta mi-au spus i-ai cam mângâiat un pic pe cei de stânga, iar cei de stânga mi-au zis că puteam să nu spun așa de multe aspecte negative despre ei, adică să nu scot la suprafață toate chestiile astea pe care… și le-am spus, domne, nu le-am scos eu, le-au scos cei care au participat, că eu am scris ce-au spus ei nu ce am spus eu. Eu am spus despre mine, despre viața mea, așa cum am prezentat-o la început. După aceea v-am spus ce au spus părinții noștri, bunicii noștri, cei care au scris și așa mai departe. Așa că n-a putut să spună nimeni nimic deocamdată, deci lucrurile au mers, deși astfel de cărți sunt foarte diferite, adică pentru România nu era nici o problemă, pentru români nu-i deranja nimic, dar în Grecia o carte de genul ăsta… foarte greu de scris și de prezentat. Așa că întotdeauna am avut în minte problema asta, cum scriem și ce scriem. Și acuma când încerc, acuma zilele acestea încerc să fac un mic prolog la cărticica pe care v-am arătat-o cu… și sunt foarte atent ce scriu și cum scriu pentru că, dintr-o dată, o să-mi sară în cap, adică… cum abordez problemele să nu care cumva…
I: Să nu stârniți.
A.P.: Exact, exact, pentru că, dintr-o dată, o să zică a, păi nu-i așa, ce spui tu acolo... Trebuie să fim foarte atenți, să nu le dăm ocazia, și nici nu vrem pentru că nu vrem să se creeze această dezbinare în rândul societății, pentru că ne-am săturat de dezbinările astea, sunt… tot timpul au existat dezbinări de genul ăsta și care, până la urmă, duc la rezultate…
I: N-au dus nicăieri bun. Am o întrebare legată de familie, pentru că mi-ați spus că o parte din familia a rămas și în Grecia. De fapt am două întrebări, prima fiind: Cum de România? De ce familia dumneavoastră a ales să vină în România.
A.P.: Deci… în perioada respectivă, care era o perioadă foarte tulbure, întunecată, lumea n-avea informații, nu știa ce se întâmplă, practic societatea era divizată în două, între cei de dreapta și cei de stânga. E, în lumea satelor, dacă veneau cei de dreapta înarmați, cu cai și așa mai departe… noaptea, de exemplu, când nu știai ce ți se întâmplă, veneau și distrugeau, ardeau, omorau și au luat pe unii ca să-i ia de partea lor. În altă noaptea puteau să vină ceilalți, de stânga, și să facă același lucru, adică practic tu erai nevoit, pe undeva, să mergi ori cu ăia de dreapta, ori cu ăia de stânga. Dacă erai pe undeva neutru, dădea în tine și unul și altul. Așa, dacă cumva pleca unul dintre părinți și era de partea, să zicem, partizanilor comuniștilor, păi dintr-o dată îți zicea păi famila voastră asta e, dacă ăla a plecat acolo înseamnă că voi sunteți toți la fel, nu? Și atuncea aveam alte probleme. E, s-a întâmplat ca unii, până la urmă, să rămână în Grecia, iar alții să plece, deci foarte multe familii practic s-au destrămat, s-au destrămat familiile… Așa, și… s-ar putea ca bărbatul să fi plecat, să fi devenit partizan, soția să fi rămas acasă, unii copii să fi plecat, alții să rămână. E, după ce au pierdut războiul și au fost… au trecut, ca printr-o primă fază, în țările vecine, Albania, Iugoslavia, Bulgaria, întrucât aceste țări nu puteau să hrănească și să întrețină, că era vorba de foarte multă lume, deci în jur de 60.000 de persoane, au cerut ajutor și i-au trimis și în alte țări. De exemplu, părinții mei, în prima fază au fost în Bulgaria, de regulă ăștia care erau din partea de nord, dinspre Turcia să zicem, ca să înțelegeți mai bine, ăștia au trecut în Bulgaria. Cei care erau lângă Albania sau Iugoslavia au trecut acolo, în zona respectivă. E, părinții mei fiind din Tracia, deci dinspre granița cu Turcia, au trecut în Bulgaria și din Bulgaria i-au trimis în România. Deci nu alegeau ei, puteau să te trimită oriunde, putea să-i fi trimis în Ungaria sau în Polonia, adică nu hotărai tu, hotăra Partidul unde va merge grupul respectiv. Așa, deci, acuma erau, cei mai mulți au fost în Albania, din Albania îi luau cu camioanele și îi duceau în port, acolo existau niște vapoare, de regulă poloneze sau sovietice, îi încărcau și spuneau vaporul ăsta merge în Polonia, cine a fost înăuntru a ajuns în Polonia. Vaporul ăsta merge în Uniunea Sovietică. Deci e o cale enormă, trebuia să ocolești Grecia, să intri prin Marea Neagră, să mergi în continuare… deci ăștia care s-au dus, i-a dus în orașul Taşkent, Taşkent e foarte departe, cam vreo 5.000 de kilometri, departe. Au fost cu vaporul, cu trenul, din nou cu vaporul, din nou cu trenul… au făcut cam 20-25 de zile ca să ajungă acolo, ca să ajungă în Taşkent. Taşkent e un oraș foarte departe de noi, de Europa. De ce i-au dus acolo, în Taşkent? Acolo a fost dus, în special, grosul armatei, deci ăștia care luptau atunci în munți și au trecut atuncea în mare grabă în Albania, erau tinerii ăștia, în jur de 20-30-40 de ani, deci grosul armatei acolo a ajuns, au ajuns 12.000 de persoane, dintre care 9.000 bărbați și 3.000 de femei.
În Europa au fost trimiși în general copiii, bătrânii, răniții și așa mai departe. Stalin a dorit să ia persoane tinere și puternice și apte de lucru. De ce? Din două motive i-a dus acolo. Unu: ca să fie cât mai departe de Grecia, să nu care cumva încerce să plece înapoi sau să facă vreo altă prostie. Și doi: în timpul Războiului Mondial, sovieticii au tansferat foarte multe unități industriale din partea europeană în Asia, și foarte multe unități de genul ăsta au fost duse la Taşkent.
Deci existau fabrici mari care aveau nevoie de brațe de muncă. Așa, și i-au dus pe greci acolo, i-au ținut o perioadă de, până s-au mai acomodat un pic, până și-au mai revenit, după vreo șase luni și așa mai departe au început și i-au introdus în aceste mari unități pe care… la ei erau cu totul necunoscute pentru că ei proveneau din sate de munte, toți se ocupau cu agricultura, cu animale, habar n-aveau de industrie, ca să nu mai spunem că în foarte multe sate încă nu era curent electric, n-aveau radio, n-aveau nimic, adică… mulți dintre ei nici măcar nu văzuseră vapoare, mașini… deci pentru ei era totul nou. Și au ajuns în zonele respective. Acolo s-a creat o altă problemă, problema a fost următoarea: în Europa, în toate țările astea în care s-au dus grecii, deci în Bulgaria, România, Polonia, Ungaria… în general exista un echilibru între bărbați și femei, nu că s-au gândit ei, dar așa a rezultat. E, în Taşkent au fost altfel lucrurile, deci 9.000 de bărbați, 3.000 de femei. Ei, toți, trebuiau să se căsătorească, că erau toți în perioada respectivă, în afară de unii care erau căsătoriți încă din Grecia. Neavând grecoaice, a trebuit să ia femei din zonă, deci rusoaice, deci… noi de multe ori, când glumim, spunem ce norocoase au fost rusoaicele astea, pentru că grecii aveau o foarte mare căutare, erau bărbați frumoși… cu părul creț, cu ochi albaștrii, deci aveau mare căutare, acolo, pentru blondele din Asia, și… toți s-au căsătorit, așa că în Grecia, acuma, în clipa de față, avem foarte multe familii din astea mixte, formate dintre greci și rusoaice.
I: Nu sunt care au rămas și acolo?
A.P.: Au rămas, dar sunt foarte puțini, foarte puțini, adică majoritatea s-au repatriat. În clipa de față mai sunt încă emigranți politici mai mult în Polonia, în Cehoslovacia și Ungaria, pentru că în aceste țări nivelul de viață era mult mai bun decât în România, adică un alt motiv pentru care emigranții din România au dorit să plece n-a fost numai marea lor dragoste pentru Grecia și neapărat nu știu cum, au plecat și din cauza situației din România, care era foarte dificilă, pe când cei din Cehoslovacia, Polonia și Ungaria n-aveau astfel de probleme, aveau o situație mult mai bună. Și din cauza asta mulți au rămas acolo. S-a mai întâmplat și un alt fenomen, unii care dintre ei s-a repatriat și a văzut că în Grecia situația e mai dificilă, s-au reîntors, din nou, acolo, iar după schimbarea regimului, deci după 1990, foarte mulți s-au dus ca să trăiască la Budapesta, la Praga, în Polonia, au prieteni, au rude, și se simt mai bine acolo. Pe când în România… S-au mai întors unii, doar așa ca să-i ajute pe grecii care veneau să facă investiții în România, adică doar așa, ca să-i însoțească, sau să-i mai ajute, sau să mai rămână, dar foarte puțini. Deci astăzi mai sunt dintre emigranți, bine, nu sunt ăia mari, primii, părinții noștrii, pentru că ăștia sunt, în mod normal, peste 85 de ani, adică practic nu mai sunt, sunt foarte puțini. Dar au rămas copiii lor, copiii, nepoții… copiii, sunt foarte mulți copii și nepoți căsătoriți cu localnice de sunt familii mixte, așa cum foarte puțini au mai rămas și în România, tot așa din familii mixte, dar puține familii mixte în România, nu sunt prea mulți.
I: Dumneavoastră v-ați întors la 28 de ani, nu? În România.
A.P.: Da.
I: Sunt curioasă, dacă puteți, pe scurt, să-mi spuneți, acuma ce reprezintă România pentru dumneavoastră și dacă vă simțiți, așa, măcar, un pic…
A.P.: Mulți ne simțim, adică eu simt că ambele țări sunt ale mele, adică în aceeași măsură, nu există diferență între cele două țări. Când mă duc în România și în special în Craiova, după câteva zile am impresia că-s de acolo, că n-am plecat, adică deja… prieteni, rude, cunoștințe și așa mai departe.
I-adevărat însă că, datorită schimbării, s-au schimbat foarte mult orașele, s-au schimbat foarte multe lucruri… nu mai e ca pe vremuri, că pe vremuri, când mergeam în România, până în ’89, când mergeam în România, deci și în Craiova, era totul static, nu se schimba nimic. Același lucru, un ziar, o televiziune… aceiași treabă. E, acuma schimbarea e enormă, adică nu mai e același lucru. Adică, pe undeva, începi să te simți mai străin decât mă simțeam atuncea, în perioada respectivă, dar, vreau să spun că toți emigranții greci își iubesc țara în care s-au născut, au crescut, merg, vizitează, au prieteni, au relații… Continuăm aicea, fiecare, în Grecia, în felul lui, să gătim ca în România, să sărbătorim ca în România, adică sunt lucruri pe care noi nu putem să…… peste care să trecem. În timp ce, de exemplu, fiica mea și nepoții mei nu simt nimica, n-au nicio asta… adică ei nu… nu-i interesează, nu-i pasionează. Bine, au așa o, asta, pentru România, că tot vorbim despre România, dar, adică vreau să spun că pentru ei România e România, adică nu… ascultă cu atenție când e vorba de România, adică dacă vorbesc despre România sau dacă vorbesc despre Cehoslovacia, bineînțeles că se gândește la România, dar nu se gândesc în modul în care ne gândim noi.
I: Da, totuși e o țară absolut străină.
A.P.: Așa, așa. Deci, cam asta e situația cu emigranții greci, sunt întruna cu gândul la țara respectivă. Vin, călătoresc, sărbătoresc… suntem aici alături de comunitatea românească, alături de consulate, de Ambasadă, adică… facem tot ce-i posibil ca să… contribuim, să zicem așa, la întărirea relațiilor dintre cele două popoare, dintre cele două țări. Scriem, facem, colaborăm, deci tot ce-i posibil.
I: Vă mulțumesc foarte, foarte mult!