Domnul L.N., născut pe 20 martie 1950, București

  • Interviuri
  • Domnul L.N., născut pe 20 martie 1950, București
Domnul L.N., născut pe 20 martie 1950, București

Adolescentul L.N. a trăit perioada 3 în 1: în București, Brașov și Craiova. Nu că ar fi avut trei personalități distincte, ci locuri și activități proprii fiecărui loc. I s-au suflat excursii de sub nas pe nemerit, a trecut la Real, deși era bun la Uman, a urcat în tren spre Sofia, a fost la ceaiuri dansante, căruia nu mai știe dacă i se spunea dansant. Muzica și filmele erau destule și nu a simțit de multe ori presiunea de a fi într-un anume fel. Nu regretă nimic din ce i s-a întâmplat, iar mama lui, indiferent de problemele pe care le emitea, îl împăca cu eterna replică Ai tinerețea”. 

Interviu luat de Oana Budiș în cadrul proiectului Jurnal de tranziție. Adolescent în comunism.

Durata lecturii: 38 minute.

I: Când v-ați născut, dl. N.?

L.N.: 20 martie 1950.

I: Și unde, în ce colț de țară?

L.N. În București.

I:. Iar adolescența v-ați trăit-o tot în București sau…

L.N.: În București până la adolescență, deci până pe la 11-12 ani și după aceea la Craiova, iar vacanțele toate la Brașov. Și am revenit în București pe la 17 ani, pregătindu-mă de facultate.

I: Ce frumos, diversitate.

L.N: Da. Tata a și fost ofițer și mergea prin garnizoane. A divorțat și mama fiind în Brașov noi ne duceam și petreceam vacanțele la ea. Deci există o justificare.

I: Ne puteți spune care a fost cea mai vie amintire a adolescenței dumneavoastră?

L.N: Sigur că pentru fiecare există mai multe amintiri, dar așa dacă-mi cereți să mă duc către un punct, o amintire punctuală în zona de Craiova mi-aș aminti că mă duceam, nu mai știu, în fiecare zi sau la două zile, la un magazin de pâine de unde luam o jumătate de pâine neagră, rotundă, pe cartelă și costa doi lei. Iar tot de acolo luam marmelată în calup, știți, descărcată din cutiile alea de… lemn, și ți-o tăia cu o sârmă subțire. Deci asta ar fi o amintire pregnantă așa, din Craiova. De la Brașov… locuiam undeva pe Dealul Warthei, dacă știți de unde pleacă acum autobuzele spre Poiana Brașov, la Livada Poștei, de acolo urcam pe deal, traversam un delușor cu spații de joacă pentru copii și ajungeam aici la intersecția dintre strada Warthei și Nicolae Milescu. Și acolo stăteam în casa unui sas în vârstă. Sigur, mie mi se părea bătrân, dar acum, gândindu-mă, n-a avut mai mult așa de 60 de ani. Pensionar, R.M. Și care, în general, își petrecea, tot așa, mult timp în Germania la fetele lui, dar când era acasă mergea cu noi pe munte, era un tip foarte activ. 

Dar amintirea la care voiam să mă refer este că… și era deci prin anii, tot așa, prin anii ’60, neavând frigider, țineam la rece untul într-o… poliță metalică de bucătărie, în chiuvetă, lăsând să curgă un firișor de apă rece. Și untul putea să fie în ambalajul original sau fără ambalaj. Acolo stătea o zi, două, trei, până când îl consumam.

I: Dar cum a fost la școală în vremea respectivă?

L.N: Școala am făcut-o, anii 5-10 la Craiova… pardon 5-9 și 10-11 la București. Și eu deci delimitez adolescența la intrarea la gimnaziu, nu, în clasa a cincea până la intrarea la facultate… după terminarea clasei a XI-a. E… a fost foarte interesat pentru că… sigur, era o școală foarte bună, Colegiul Național ,,Nicolae Bălcescu”,  chiar în centrul Craiovei și… nu știu în ce ordine să le spun, dar las mai încolo… în toată perioada asta am fost premiant: doi-trei, doi-trei. De ce o spun: în primul rând pentru că mi-a plăcut cartea și… în primul rând mi-a plăcut cultura generală pe care mi-o crea liceul. Aveam și talent la partea umanistă și îmi amintesc, de exemplu, că… a fost chemat tata o dată la școală de profesorul de Naturale, cred, și tipul voia să îl cam reclame pe fratele meu, care era mai mare, și care se… cam ținea scai de o colegă de-a lui de clasă, care, până la urmă, într-adevăr, i-a devenit soție și uite, sunt în viață împreună, dar… fiind atunci pe la 14-15 ani, profesorul s-a simțit obligat să-i atragă atenția lui tata și tata ca să schimbe vorba, la un moment dat zice: „dar L.?” – ,,A… L… extraordinar, e așa și pe dincolo…”. Și-mi plăcea să las în urma mea impresie bună. Și pentru că, vă spun, eram avid de cunoaștere. În fine, iarăși unde voiam să zic, unde la Craiova eram deci premiant doi-trei, când am venit la București în clasa a X-a… întâmplarea făcea că tata era prieten cu președintele Academiei de atunci, și vara ne-am întâlnit cu el pe litoral și el zice: ,,Îl dăm pe L. la o școală bună în București.” Și m-a înscris la Spiru Haret. Și nu numai că e o școală bună, dar m-a adus într-o clasă de olimpici de matematică și fizică. Eu cochetam cu partea umanistă, dar ei s-au simțiți obligați să mă dea la cea mai bună clasă. Și m-au dat… dovadă că în primul trimestru am și rămas corigent la matematică. Dar noi aveam acolo, la matematică și fizică, aveam profesori universitari. Ca să nu țină clasa în loc pe cei de vârfuri. Vă spun prea multe, să mă…

I: Nu, nu. Mai sunt curioasă să aflu, apropo de școală și de specificitatea școlii în vremurile respective. Știu că se făcea un fel de practică agricolă, munci din astea colective în care erau implicați elevii. Ați fost și dumneavoastră, se organizau cu școala?

L.N: Nu, nu, nu, eu nu-mi amintesc. Noi aveam activități de genul ,,Iubiți cartea”, cercuri de geografie, de exemplu, unde am scris ceva despre geograful George Vâlsan, care învățase și el la colegiu. Dar nu, nu-mi amintesc, în agricultură ne ducea când eram student deja, ne ducea la Chitila la sortat cartofi sau nu mai știu pe unde să culegem porumb.

I: Asta auzisem de la ceilalți respondenți la interviu că se organizau din clasa a IX-a practici din patriotice, colective.

L.N.: Nu, cel puțin la noi nu. Și pe de altă parte, să știți că… caracteristic vârstei, noi aveam grijă ca acțiunile astea să le cam transformăm în distracție. Nu vă spun ce bătăi cu cartofi erau la Chitila, aveam colegi vietnamezi și aruncam cu cartofi în ei și ziceam: ,,Băi, fii atent, aviația americană!”. Adică totdeauna copiii, tinerii au știut să-și păstreze curățenia sufletească.

I: Foarte frumos. Și, apropo de specificul școlii, fiind regimul comunist, ce-mi puteți spune despre cum erau organizate atunci lucrurile?

L.N: Să știți că m-am gândit înainte de a discuta cu dumneavoastră și aș fi curios, după ce o să încheiați studiul ăsta, să văd ce au răspuns și alții.

I: Veți avea ocazia!

L.N: Da, mulțumesc! Dar, eu, care nu sunt, departe de mine, un apologet al comunismului, nu pot să nu recunosc că în perioada aia nu am fost impactat de lucrul ăsta. Poate și preocupările mele erau foarte… focusate, pe învățătură, dar nu la modul habotnic, învățătură de plăcere.

Portret de grup

Citeam enorm de mult, și citeam Zola, Dreiser, Balzac, Dumas… tot ce-mi cădea în mână și ai mei chiar aveau o bibliotecă foarte asortată. Și deci nu… sigur că realizam și noi că nu era voie să faci manifestații sau niște distracții din alea, gen festivaluri, cum sunt acum, cu lume multă, dar nu ne oprea nimeni, de exemplu, să organizăm, la câte unul din noi acasă, deci cu număr limitat de invitați, așa numitele „Ceaiuri”. 

Era un ceai dansant.Nu mai știu dacă îi zicea și dansant, dar era ceai. Îi învitam la ceai! Și acolo se dansa, se glumea, se… era o plăcere. Cu sendvișulețe, cu nu știu ce… dar erau clasice, la fiecare organizam așa ceva. Iar un lucru interesant… după ce dansam: foarte rar ca cineva să aibă atunci un magnetofon și erau niște magnetofoane grosolane, Tesla, și când ziceai un magnetofon Tesla cu patru canale… era deja ceva extraordinar. Și ceva echivalent, să zic, videoplayerului din anii ’80. Puțini aveau și cine avea… toți ne duceam al ei și ascultam sau îi invitam la ceaiuri să ne asigure suportul sonor.

I: Ce muzică ascultați atunci, în vemurile respective?

L.N: Păi să știți că ascultam, de exemplu, Brenda Lee… mi-amintesc clar de Cliff Richard și pentru că am văzut, atunci era în vogă filmul Tinerii. Ăștia, Joe Dolan… mulți, cam toți cântăreții anilor ’60-’70. Nu aveam interdicție, adică se găseau, erau pe piață, erau înregistrări, nu zicea nimeni că e retrograd sau știu eu, nu… „Nu merge să asculți așa ceva”… Fiecare aveam, probabil, din familie, ca să nu ne pervertească, nu eram îndoctrinați, am fost lăsați să privim viața așa cum e, să ne bucurăm de copilărie. Nu pot să spun că am simțit restricțiile comunismului în perioada aia… Pe la 16 ani, să zic… sau poate 15… tatăl meu, care făcuse războiul ca ofițer și ajunsese colonel la vreo 30 și ceva, 40 de ani, șef de garnizoană și, în fine, foarte bine văzut… Pe la sfârșitul anilor ’50 cred, începutul lui ’60, a fost… arma Vânătorilor de Munte a fost desființată de către ruși pentru că fusese foarte eficientă în război. E, și atunci, sigur, că a fost un moment în care am realizat că rusu, că mai ales că știam de la tata că are un consilier rus în garnizoană, dar care nici ăia nu prea dădeau pe afară de ideologie, erau toată ziua la vânătoare și cu sticla de vodkă, adică nu-mi amintesc să fi auzit de ei la modul impunerii unei doctrine stricte. Bine, acuma a fost și la noi după aceea: ,,Zi ca ei și fă ca tine”. Dar el a avut noroc că făcuse… când în tinerețe mama făcuse Dreptul, el ce a zis:,, Hai să o fac și eu la fără frecvență”. Mama și prietenii îi luau cursuri, le scriau cu indigo și îi dădeau și lui să învețe. Și, făcând Dreptul, a putut să profeseze după aceia ca jurist, în timp ce foarte mulți alții, foști ofițeri care au fost trecuți în rezervă la vârste tinere… au ajuns să vândă loz în plic sau foarte mulți s-au făcut profesori, de lăcătușerie, de tâmplărie. Adică a fost un impact serios, pe care noi l-am văzut, dar nu l-am procesat… așa cum o fac acum. Mi s-a părut, poate, un dat.

I: Apropo de… o să mă întorc un picuț, apropo de distracțiile vremii și ceaiuri, dansante sau nu. În afară de ceea ce-mi spuneați… mai ascultați muzică… mai aveați magnetofon, mai erau și alte distracții, mai se organizau… de către cei din regim… cum era atunci?

L.N: De exemplu, se organizau excursii. Și îmi amintesc de o excursie care am fost la Turnu Severin, Orșova… Iar amintirea e cu atât mai impregnată cu cât autobuzul, care era o javră de autobuz, nu era autocar… cum am avut în studenție. La un moment dat, nu mai pornea decât împins, și atunci noi, băieții, îl împingeam și el mergea încet și noi săream din mers în autobuz. Deci nu eram lipsiți de… distracții, să simțim așa, o apăsare.

Portret de grup cu colegii

Eu făceam, de exemplu, fotografii și, ca să pot să le developez îmi construisem din scândurele o cutie neagră cu un geam mat în capăt și copiam filmele, erau la șase pe șase, le făceam direct la scara unu la unu… le copiam pe hârtie.

Erau multe, multe activități, n-aveam timp să ne plictisim. Poate alții o să vă spună că s-au plictisit, eu nu. Dar hai să vă spun totuși cum comunismul m-a lovit pe mine… pe la 15, 16 ani. Vă spuneam că îmi plăceau activitățile extrașcolare și am fost comandantul echipei de prim ajutor.

I: Ce interesant!

L.N.: Și echipa noastră a câștigat concursul pe regiune, cred că atunci se chema Regiunea Oltenia, iar premiul meu urma să fie o tabără de două săptămâni în R.D.G. Am lăsat adresa mea de la Brașov la Direcție și am rugat să fiu chemat când începe… când trebuie să mă duc în tabără. Am așteptat toată vacanța, nu m-au chemat. Când am revenit și a început școala, am aflat că, de fapt, în locul meu fusese un alt coleg, cel care, așa cum vă spuneam înainte, eu eram trei în clasă, el era locul unu. Dar erau două lucruri care ne deosebeau: tatăl lui era secretarul primăriei Craiovei, nu? Era mai puternic la vremea respectivă. Și premiu era pentru comandantul echipei de prim ajutor, era dat în cadrul campaniei ăsteia de… concursului de prim ajutor și nu pentru învățătură, dar unde că de atunci copiii începeau să simtă un pic că dacă ești plasat… undeva… ai ceva de câștigat, totuși.

I: Și… în ce fel spuneți că v-au lovit comuniștii?

L.N.: În felul ăsta, că în loc să mă trimită pe mine în R.D.G. în excursie l-au trimis pe băiatul ăsta numai pentru că era băiatul secretarului primăriei.

I: Am înțeles, deci practic s-a făcut o… un nepotism, ca să zic așa.

N: Da, da, da, da, da. Îmbrăcat, sigur, motivat, că el e premiul întâi și eu eram trei, dar n-avea nicio legătură cu clasa, cu învățătura… puteai să fii și corigent. Eram comandantul echipei de prim ajutor. Dar hai să vă mai zic una frumoasă, frumoasă pentru mine. La Colegiul Nicolae Bălcescu, cum vă spuneam, a învățat și George Vâlsan și… mai cine? Inventatorul Gogu Constantinescu! Inventatorul sonicității. Este un mare… personalitate a lumii științifice. E, prin anii ’62, ’63 a venit la liceu și a vorbit elevilor. Noi aveam, față de zona de intrare în școală, ă… era o platformă cu vreo zece trepte, lungi, așa și în partea de jos, la nivelul de jos era terenul de sport. Acolo s-au adunat elevii, iar aicea sus, pe scări, era un grup de profesori, printre care am fost și eu invitat, probabil… așa cum vă spun, îmi cam plăcea să mă bag peste tot… ca reprezentant al elevilor. Și, Gogu Constantinescu a vorbit elevilor. Ei bine, mie mi-a revenit onoranta sarcină de a-i ține paltonul. Și nu a fost o sarcină ușoară pentru că tipul avea, dacă-mi amintesc eu bine, vreo doi metri. Mie mi se pare o amintire frumoasă.

I: Sunt curioasă dacă ați vrut să faceți ceva și nu ați avut voie să faceți din cauza Regimului, sigur exceptând situația în care l-au trimis pe acel băiat în locul dumneavoastră.

L.N.: Să știți că m-am gândit la asta, de ce să nu fiu sincer? Nu am simțit niciodată că aș vrea să fac ceva și… fie nu există posibilitatea. Rulau la cinematograf tot felul de filme dintre care unele, de exemplu, nici n-aveai voie sub 14 ani. E… până și acolo… cu plasatorul, îi mai făceai cu ochiul și intrai! Și așa am văzut, nu mai știu, Laleaua neagră, Frații corsicani… nu erau interdicțiile chiar atât de…

I: De interdicții.

L.N.: Da, de serioase. Și să vă mai dau un exemplu: Între aceste zone de… realism-comunism dur, dar era mai dur cu atât trebuia să ascundă ceva, să te țină departe de… a putea să protestezi. Erau perioadele de deschidere în care, de exemplu, apărea o scrisoare care circula, dar asta era mai târziu să zic, prin anii ’70, ’80, o scrisoare din partea ăstuia… ideologic al Partidului cu ce nenorociți sunt unii secretari generali din județe și ce au făcut… și Comerțul Exterior, ce nenoriciți… E, și la un moment dat se organizează o ședință din asta la Comitetul de Partid al Sectorului I. Și organizația noastră de la Institului de Proiect, unde lucram în Piața Romană, am fost duși acolo… duși… invitați să zic duși, la această ședință în care, în perioada aia cum vă spun, de deschidere, ideea era să se spună lucrurilor pe nume, ca să vadă oamenii că partidul nu are nimic de ascuns. Și la un moment dat, o doamnă, colegă de-a noastră, care de curând își pierduse soțul și în situația ei nu prea avea nimic de pierdut, nu aveau ce să-i facă, întreabă: ,,Nu vă supărați, domnule lector, dar cum se explică faptul că zi de zi noi vedem la televizor că viața e frumoasă, că nu există lipsuri, că de fapt atunci când există cam de vină suntem tot noi că cumpărăm…”. La care el îi răspunde: ,,Doamnă, gândiți-vă că un pacient e pe muchie de cuțit în a se face bine sau nu și medicul care vine la patul lui îi spune: Domne, ai cincizeci la sută șanse să mori. Dacă i-ar fi spus domne, ai cincizeci la sută șanse să scapi, el s-ar fi agățat de cincizeciul și l-ar transformat în cincizeci și unu, cincizeci și doi, dar dacă îi pui înainte probabilitatea morții atunci el se va îndrepta către chestia aia. Cred că spune ceva și… treaba asta. Și ei cam jonglau între duritate și…

I: Permisivitate.

L.N.: Exact, permisivitate. De fapt… a venit din jocul dublu a lui Ceaușescu, să ne amintim ’68, invazia… bragăi… și multe alte… momente. Dar divagăm pentru că asta e deja mai târziu, ’70, ’80.

I: Da… Știți ce nu v-am întrebat, ați povestit de filme, ce vedeați la cinematograf, dar apăruseră televizoare, la televizor ce se vedea, ce se promova, ce se… urmărea?

L.N.: Păi să știți că la televizor cam toată lumea era chitită să mă vadă pe mine. Adică noi, de exemplu, familia noastră, n-am avut televizor, să zic, până am avut eu… eram student, cred că 22, 23 de ani. Mergeam la un vecin, vedeam festivalul de la Mamaia, Cerbul de Aur… la Brașov, meciurile mai deosebite, dar, ce spuneam… eram prin clasa a IV, deci vreo 10, 11 ani și învățam la Institutul Pedagogic, aici pe Panduri, și clasa noastră… aveam și în fața clasei o încăpere mare de tot, ca o sufragerie și acolo, pe o masă mare, noi creșteam viermi de mătase. Și a venit o dată televiziunea și ne-a filmat și transmis emisiunea la televizor, gazdă fiind, nu știu dacă vă amintiți, Daniela! Era celebră, în epocă! Și ea era, dacă nu mă înșel, soția unui celebru cântăreț de operă, nu mai știu care, Ohanesian sau unul de talia asta. De, și zic… deci am fost familiarizat de tânăr cu televiziunea, dar la Craiova nu, de exemplu, nu-mi amintesc să fi avut prieteni sau să fi mers la cineva la… la televizor.

I: Am înțeles. Mi-ați putea spune ce credeți că v-a impactat cel mai tare adolescența?

L.N.: Cred că, în ordine, ar fi: acumularea de cunoștințe generale, care și acum… când dezleg, de exemplu, un rebus, și am o definiție a cărui rezolvare este un cuvânt pe care nu l-am mai întâlnit din școala primară, îmi vine în minte, el există, e acolo. Deci cum vă spun, întâi, pe primul plan să zic ar fi aceste cunoștințe generale acumulate. Doi, distracțiile cu prietenii, în excursii, cum vă spuneam, la ceaiuri… cluburi de literatură, scriam poezie… prima dragoste… Deci astea au fost și… momentele care m-au impactat, altfel n-aș putea, aș minți, să zic altele… Și să știți că am văzut prin ’91, cred, un film făcut de o regizoare franțuzoaică, bună prietenă cu o prietenă… fiica unor prieteni de-ai mei actriță, care m-au invitat la premiera acestui film. Care… cum era la modă în perioada aia, se referea la disidența din anii comunismului. E, mi s-a părut ceva absolut artificial când prietena… fiica acestor prieteni ai noștri vorbea despre dizidență când ea n-a dus lipsă de nimic, îi cunoșteam familia foarte bine. A fost o familie care a dus-o foarte bine, mai ales că tatăl ei era un om, deși de o calitate intelectuale extraordinară, dar avea un talent deosebit în a face afaceri, încă de pe vremea aia: cu nutri, cu găini, cu vițelul de la Focșani, cu vin… Și ea n-a dus lipsă de nimic și, cu toate astea, simțeai disidența în glasul ei. De ce să nu spunem lucrurilor așa cum sânt sau au fost.

I: Dacă de la părinți, de la bunici ați primit niște sfaturi care simțiți că v-au fost așa, de real folos, în adolescență…

N: Să știți că nu am avut părinți care să ne urmărească așa, cu sfaturi… vezi aia, fă așa, vezi aia, fă așa sau aia nu fă așa.

Dar… sfat sau observație care, de exemplu, m-a urmărit toată viața și nu o uit și o dau și eu de exemplu altora: mă plângeam câteodată de câte un lucru… mamei mele și ea îmi răspundea: „Da, dar ai tinerețea!”. E, ce poate fi mai elocvent decât asta? Poți să n-ai ce mânca, poți să n-au haine, poți să n-ai… da, dar ai tinerețea!

 Acel coleg al meu, care s-a dus în excursie în locul meu, taică-su fiind, cum vă spuneam, pe o poziție grozavă și la partid, și la oraș sau la județ, nu știu la ce era el, beneficia de posibilități materiale. Când noi toți aveam uniforme de școală din postavul ăla gros pe care-l călcam în neștire în fiecare zi ca să aibă dungă, să mă placă fetele. El avea uniforma făcută din stofă și îi spuneam mamei mele: ,,Uite, mie de ce nu îmi faci uniformă din stofă cum are V.?”. Și ea îmi răspunde: ,,Da, dar tu ai tinerețea!”. Ce poate fi mai… mai plin de învățăminte.

I: Ați primit cumva și sfaturi care credeți că v-au încurcat?

L.N.: Poate… singurul, dar n-aș vrea totuși să greșesc… Poate că… Fratele meu mai mare, plăcându-i matematica și fiind în domeniul ăsta foarte mult, ca și fii-miu el e programator și a plecat de 30 de ani în America, tatăl meu sigur că avea o… nu stimă, dar o apreciere în plus pentru de rezultatele lui față de rezultatele mele, care erau foarte bune, dar în planul ăsta, umanist, social… mai… ușurel, să-i spunem. Și, încet, încet, prin trimiterea mea în zona reală, a X-a și a XI-a, după ce mi-a fost profesor universitar… ca să depășesc situația aceea de… corijent la matematică, a zis: ,,Mă, da-i păcat acum, dacă tot ai făcut Realul… dă-l până la capăt… mai ales că cei mai buni elevi termină Realul și după ia pot să dea și la Medicină.” Cum mai era să dai la Medicină când a X-a și a XI-a, sau a XII-a erau pline de matematică, fizică… nu mai aveai timp să te ocupi de anatomie și… Și atunci, vreau nu vreau, am ajuns în zona tehnică și am devenit inginer. Nu regret pentru că până la urmă asta a fost viața mea și nu regret nimic din ce s-a întâmplat, dar poate că așa, o oarecare nostalgie o am… a ceea ce aș… fi putut fi, de exemplu mi-ar fi plăcut Dreptul, dar în primul rând Medicina.

I: E ceva ce știți acum și v-ați fi dorit să fi știut atunci, în adolescență? Adică un fel de gândirea de după urmă sau dacă v-ați putea da așa, un sfat retrospectiv…

L.N.: Cred că… să nu mă credeți infatuat, dar nu văd ce sfat mi-aș da. De ce? Pentru că, vă spun, veneam și vin în contact cu foarte multă lume. Și m-a frapat la un moment dat o discuție cu o doamnă, patroana unei firme, care se cam plângea de viața ei de familie, având două fiice, cred că erau atunci prin liceu. Ea-mi spunea că dacă ar știi… ce știe acum, cum e viața de familie, ar lua viața altfel de la început. Ei bine, credeți că eu n-am avut probleme grele? Soția de 25 de ani e bolnavă, am dus-o foarte greu,

Dar nu regret nimic, nimic din ce s-a întâmplat, aia a fost viața mea! Ăla a fost un dat pe care l-am dus și îl duc. Poate și pentru că nu mi-aș fi dorit vreodată să am alt băiat decât cel pe care îl am și altă nepoată decât cea pe care o am.

I: Asta este foarte important. Și spuneți că sunteți căsătorit în continuare, nu?  Am înțeles că aveți un copil. Ne puteți spune cum vi s-a părut adolescența copilului prin comparație cu a dumneavoastră?

L.N.: Cred că el, într-adevăr… a… realizat… anumite lipsuri ale momentului sistemului, nu? Socio, economic, politic în care trăia, pentru că, de exemplu, la început, la modul impersonal, subconștient, dar apoi realizându-le, pentru că eu n-am să uit, de exemplu, că avea, cred, șapte anișori… șase, șapte anișori, deci pe la începutul anilor ’80, și a văzut la televizor un desen animat cu Tom și Jerry și zice: ,,Uite tată, Jerry mănâncă cașcaval”. Și atunci am realizat eu ,,Uite mă, băiatul ajunge să îl invidieze pe șoricel că mănâncă cașcaval, iar eu nu sunt în stare să-i găsesc cașcaval”. Mai târziu, de exemplu, ieșeam cu el și stăteam în spatele blocului la coadă la brânză sau la pui și de multe ori nu mai apucam pentru că existau anumite, cum se cheamă, grupuri de presiune care te împingeau ca să intre ei în față, ei cumpărau, noi rămâneam afară. Și chiar la un moment dat să mă întrebe fii-miu, cred că avea vreo 12 ani, veneam din oraș și el era în spatele meu, în mașină, între scaune și mă întreabă: ,,Tată, ce e comunismul? Că începea și el să realizeze. Am încercat eu să-i explic… că va veni cândva, nu se știe când și cum… în care te vei duce la servici pentru că știi că trebuie să te duci și nu-ți va da bani, pentru că n-ai nevoie de bani. Te vei duce să-ți iei o pereche de pantofi pentru că una îți trebuie, și una de pantaloni pentru că una îți trebuie. La care el mi-a răspuns: ,,Și cum, toată lumea va face așa?” Deci pe de o parte realiza că e imposibil acest concept, acest sistem, lumea… oamenii nu sunt la fel și niciodată nu vor exista oameni care să se ia după ceilalți spre binele tuturor. Fiecare își va vrea binele și pentru asta va călca pe cadavre.

I: Ținând cont de trecerea timpului, cum ați spune că a fost România pentru adolescentul L., pentru dumneavoastră.

L.N.: Pentru adolescent a fost mai mult decât acceptabilă pentru că nu aveam termen de comparație. Asta era și orice ai face, adolescența era frumoasă, așa cum zicea maică-mea, nu? Ai tinerețea! Am început de prin anii ’75, de exemplu, să se simtă din ce în ce mai dramatic, culminând cu ’85-’90.

Și eu am un exemplu clasic pe care îl dau: prin anii ’75, de exemplu, mergeam cu viitoarea soție, să zic, la o terasă să bem o bere, și luam, mergeam la Herăstrău, și luam o farfurie de cașcaval cu piper și bere. E, după doi, trei ani n-a mai existat cașcavalul, după alți doi, trei ani nu mai era nici piperul, de fapt și degeaba mai era că nu aveai cașcavalul, iar de prin anii ’85 nu mai era nici berea. Iar carnea, după ’85, dădeam carne la schimb cuiva de la un Institut de cercetări din țară, care-mi dădea carne de vacă, iar eu îi dădeam benzină. Că zice „Fiecare s-a descurcat”. Mulți spun ,,Păi da, da, s-a descurcat fiecare”. Păi ce, ăla e mod de a trăi, descurcându-te? Cărând cu trenul în valiza, ascunsă, canistra de benzină și întorcându-te cu carnea de vacă?

I: Cum ați simțit tranziția de la adolescență la maturitate?

L.N.:: Nu pot să spun că a fost o trecere bruscă pentru că… am avut prieteni în adolescență pe care i-am păstrat în zona de maturitate timpurie să zic, nu? Pe parcursul facultății de exemplu. Am prieteni pe care îi am și acum, deci a fost o continuitate. Mi-e greu să găsesc un impact… totul a fost fluent, a decurs dintr-una într-alta. Plăcerea de a călători de exemplu. În anul întâi de facultate am făcut cursul de ghizi și conduceam excursii în munți, după aceea m-am lenevit și conduceam excursii cu autocarul.

I: Bune și alea!

L.N.:: Plăcere pe care i-am insuflat-o și băiatului de mic. La 18 ani, de exemplu, mi-am scos pașaport, că am aflat că se poate, și am plecat de unul singur cu trenul la Sofia. Și am văzut, pe parcursul a vreo săptămână Sofia. La un muzeu din Sofia am văzut un tablou al orașului Veliko Tărnovo și așa m-a impactat că m-am oprit din drum și am stat o zi în Veliko Tărnovo și l-am vizitat. Iar, după aceea, dorința asta de a călătorii, mergeam și cu soția și băiatul, ne făcusem o dotare de camping foarte, foarte bună și am bătut toate țările socialiste posibile, de câte două, trei ori fiecare, că numai aicea aveam voie, dar cu accent pe castele, pe peșteri, pe muzee. Fi-miu oriunde se duce acum, și umblă, prin Mexic, Canada, Coreea de Sud, acum pleacă în Thailanda, Caraibe pentru că-i place să vadă lumea. Se duce la muzee. La un an după ce plecare în America, a lucrat doi ani în Cincinnati și a fost trimis în Washington la o conferință și-mi spunea: abia aștept să se termine conferința să mă duc să văd Smithsonian Museum. Și iarăși asta o spun tuturor: cum vă obișnuiți copiii acum, așa vor fi toată viața. Iar și el a făcut la fel, cu fata lui. În fiecare sâmbătă, dacă era vreme frumoasă, mergeau, știu eu, la zoologică, pe munte, dacă era vreme urâtă mergeau la un muzeu.

I: Vă mulțumesc! Mi-a făcut mare plăcere că ne-am auzit astăzi.

L.N.:: Vă doresc toate, toate cele bune!

Nu lăsa amintirile să se piardă!

Ne-am petrecut mult timp întrebând și ascultând persoanele care vor ca amintirile lor să fie rămână în urma lor. Am creat un ghid de interviu care te poate ajuta în conversațiile cu cei dragi. Nu le lăsa amintirile să se piardă și ascultă-i!

Interviuri