R.S.: Eu voi împlini curând 84 de ani și sunt născut în Macedonia iugoslavă, în satul Volkovia, din apropierea Gostivarului, nu departe de Tetovo și nu departe de capitala actuală a Macedoniei, Skopje. Și m-am născut la 19 decembrie 1924, într-un sat de țărani săraci, ca și toată regiunea Macedoniei, așezat undeva la poalele unui munte care avea un nume expresiv, și se numea Cува шума, adică Pădurea uscată. Partea de sud a Iugoslaviei, din punct de vedere administrativ, la acea vreme, se numea ținutul Vardarului, după numele unui râu cunoscut care izvorăște din munții apropiați de satul în care m-am născut și se varsă tocmai în Marea Egee, la Salonic. Părinții mei erau locuitori ai satului și se ocupau la vremea respectivă cu pământul, agricultură și oierit. Tata avea un nume sârbesc, T.S., iar mama se numea V.S., fostă D. Mama era dintr-un sat alăturat care se numea Stenče, care era la o aruncătură de băț de satul Volkovia și provenea dintr-o altă familie, tot de origine slavă, care se numea D. El s-a căsătorit în 1924, s-a dus să muncească la Salonic și la Istanbul, ca să câștige niște bani pentru că, potrivit obiceiului rămas de la turci, ginerele sau respectiv soțul trebuia să-și plătească soția și zice-se, poveste în familie, că tata a adus vreo 20 de ducați de aur cu care a plătit-o pe mama ca s-o ia în căsătorie.

R.S.: Când eram copil, eu îmi aduc aminte că dormeam pe jos, n-aveam pat, dormeam pe rogojini. Când ne așezam la masă, se punea o singură farfurie. Copiii mâncau separat, după aceea se așezau bărbații și după aceea se așezau femeile. Deci, bunica, bunicu – doi, eu, mama și nene D. – cinci, unchiul I. cu nevastă-sa – șapte, tanti C., care nu era căsătorită încă – opt persoane trăiam într-o singură casă. Ne simțeam natural bine pentru că alt bine nu mai văzusem. Era modul nostru de viață. Credeau în strigoi, în… iele, în… tot soiul de superstiții, ca la țară. Îmi aduc aminte, în drumul care leagă cele două sate învecinate, Volkovia de Stenče, să zicem că era o distanță de trei-patru kilometri și între ele era o pădurice și o pășune și mă trimetea acolo unchiul I. cu vaca la păscut.

Da’ într-o zi, când eram eu acolo și mi-era lumea mai dragă, aud un zumzet și o gălăgie la marginea satului, care zumzet și gălăgie se apropia de locul unde eram eu cu vaca. M-am speriat, nu știam ce să fac, pentru ca să aflu că o fată de vreo 20 de ani dispăruse din familia ei și tot satul se pornise să o caute, dispăruse de cu o seară înainte, că, vezi doamne, au furat-o ielele. Pe urmă a venit ea acasă, nu știu cum, unde fusese și așa mai departe (râde).

I: Deci a a venit anul 1936…

R.S.: Și am plecat, am terminat acolo cu satul, am venit aicea și… tatăl meu a trimes-o pe mama să mă ia de acasă. A venit mama, în sat la noi, mi-aduc aminte, și, probabil, că am fost la Tetovo, din Tetovo am luat trenul spre Belgrad, din Belgrad am luat trenul spre București. Am ajuns aicea, ne-a așteptat la gară tata.

Prima oară ne-a dus la bunicul meu Ș., la restaurantul de vizavi de Gara de Nord. Și acolo am rămas o noapte sau două, nu-mi aduc bine aminte, după care ne-a dus unde avea el un mic restaurant, pe strada General Berthelot numărul 3. Și pare că am o poză de interior a restaurantului.

I: E ăla cumva cu lumea adunată, cu ceasul deasupra și…

R.S.: Nu, aia era restaurant lui D.Ș., vizavi de Gara de Nord, acuma e un bloc acolo.

R.S.: După cum vezi, sus, acolo, pe zid aplicate, e poza lui D.Ș.

I: Cel din frunte, aici.

R.S.: Asta.

I: Aici, cine…?

R.S.: Aici e unchiul T., poza unchiului T., fiul lui… și fratele lui M.

I: Și aicea, cum ar veni…

R.S.: Și aicea e… poza asta care o avem la țară…

R.S.: Mi-aduc aminte că am, da’ trebuie s-o găsesc… certificatul de încetățenire al tatălui meu, de naturalizare. Adică, naturalizarea e o formă de a dobândi cetățenia prin recunoașterea faptului că ești român! Ca să mă recunoască cele patru clase primare făcute în Iugoslavia, m-au pus să dau examen de diferență la vreo trei, patru materii și după aia am dat examen de admitere la liceu. Și imaginează-ți că, la liceu, colegii mei îmi ziceau sârbule, pentru că io, deși învățasem și dădusem examene de echivalare, totuși aveam un accent în vorbire. Deci am terminat și am fost aproape tot timpul premiant în Liceul Comercial „Nicolae Bălcescu”, pe care l-am absolvit în anul de grație 1945. Pentru că îmi venise și vârsta de înrolare în armată, pe vremea lui Antonescu, în anul de grație 1944, vară, am fost încorporat.

I: Era un fel de haos în…

R.S.: Era un haos generalizat. Și oamenii de rând erau afectați, da’ viața își urma cursurile ei. Uită-te, acuma, de exemplu, se spune că e criză, da’ asta e ceea ce… se nasc, se căsătoresc, fac nunți, se duc la mare, se duc la munte… asta-i viața. Deci am prins aceste orori ale începutului de război, da’ după aceea m-a înrolat în armată în 1944 și ne-am retras prin Munții Apuseni. E, și acolo… ne-au prins armatele sovietice și ne-au luat cu ei. Domne’, cum, venim noi de la mama dracu’ să vă recucerim Ardealul și voi vă retrageți, haideți cu noi! Colonelul comandant al școlii militare din care făceam parte l-a convins pe comandantul sovietic că noi suntem neinstruiți și, după un timp, cam prin luna decembrie a anului ‘44, ne-au dat drumul acasă, considerându-ne cu serviciul militar satisfăcut.

I: Da’ ai ieșit și erou pe deasupra…

R.S.: Nu erou, erau e altceva, veteran de război.

I: Da’ totuși, ai luptat eroic, nu?

R.S.: (râde) Am luptat…

I: Deci acțiune d’asta cu să tragi cu pușca n-ai… ai prins?

R.S.: Am prins sigur, da’ trăgeau alții nu eu, eu trăgeam la șanț, cu lopata. În 1943, în timpul Războiului, am cunoscut-o pe B. Noi, fiind nașii lui B., trebuia să ne pregătim pentru nuntă. Atuncea am… trebuit să mergem să vedem pe viitoarea mireasă, pe tanti B. Ca urmare, am fost invitați de D.N. la ei acolo, pe strada 11 iunie, 59, și ne-am trezit atuncea că B. mai avea două surori, pe coana A. și pe bunică-ta O., tot macedoneni, tot de origine slavă, că se caută aceste însoțiri între familii de aceeași origine.

Și io, vrând, nevrând, am cunoscut-o atuncea pe viitoarea mea soție, viitoarea ta bunică. Ea avea… cât… 14 ani și, când ne-am căsătorit ea avea 22 de ani sau ceva de genu’ ăsta.

R.S.: Aicea suntem la nuntă. Vezi, asta-i bunica din partea mamei.

I: Da, B. adică.

R.S.: Da, și a murit la noi pe Dionisie Lupu. Cununia religioasă am făcut-o, parcă, în septembrie-octombrie ‘51, da’ am făcut-o în casa lu’ unchiu’ T. din strada Bărăției.

I: Da’ de ce n-ați făcut-o în restaurant la voi.

R.S.: Epoca restaurantului se terminase…

R.S.: Aicea suntem deja cu domnișoara D…