I: Cum vă numiți? Unde și când v-ați născut?

M.T.: Sunt născută în 1939, în Palestina.

I: Puteți să ne împărtășiți o amintire dragă din copilărie?

M.T.: Mergeam cu familia la munca câmpului. Creșterea legumelor, îngrijirea pomilor… viața asta de la țară îmi plăcea foarte mult.

I: Vă aduceți aminte ceva, dintr-o zi anume sau o întâmplare?

M.T.: Da, de o zi neagră… cea în care am fugit din satul nostru, din fața armatei din Israel, către nordul țării. Am plecat fără haine, fără mâncare, fără nimic. La un moment dat, din cauza oboselii, trebuia să dormim, iar singurul loc a fost pe câmp, sub măslini, caiși și piersici. Trei zile am stat fără mâncare, fără apă, fără nimic. Aveam foarte puțină apă iar aceea o ofeream copiilor. Israelienii au dus oamenii cu camioanele, prin nord, spre Liban. Înainte să urce lumea în camioane, s-a tras asupra lor pentru a speria oamenii. Este o zi pe care nu o să o uit niciodată. Când am ajuns la granița Palestinei cu Liban, cu camionul, atunci ne-au zis să coborâm, ne-au arătat drumul și ne-au spus că ne descurcăm pe jos, apoi au început să tragă după noi. Toată lumea a fugit, bineînțeles. Aveam nouă ani, erau foarte mulți copii care fugeau fără încălțăminte… Mergeam zi și noapte până am ajuns la un oraș din Liban. Am ajuns acolo la patru dimineața, eram atât de însetați că am băut apă dintr-un fel de baltă din care beau vacile și caprele.

Zece zile am stat așa. După zece zile, statul libanez ne-a trimis autobuze care ne-au dus în alt oraș, în Tir. Unde câte cinci familii stăteau într-un singur cort, iar fiecare familie avea cel puțin patru sau cinci copii. Eu am patru surori și doi frați, eram și cu mama și cu tata. Una dintre surorile mele avea un an jumătate și avea nevoie să facă un vaccin, dar din cauza foamei în care ne aflam nu am reușit, iar sora mea a murit. Ce s-a întâmplat atunci a fost foarte dureros, pot să povestesc o carte întreagă dacă vreți, cu toate problemele prin care am trecut.

I: Ce simțiți că v-a ajutat să treceți peste toată durerea asta, peste războiul ăsta?

M.T.: Eram copilă, am așteptat să fim ajutați, dar nimeni nu ne ajuta, ajutorul primit a fost foarte puțin.

I: Pe urmă ați rămas în Liban pentru cât timp? Care a fost parcursul dumneavoastră?

M.T.: Am stat aproape șase luni de zile în orașul Tir, iar pe urmă am mers în Sidon pentru că familia mare, cu toate neamurile mele, s-au refugiat acolo, tot cu cortul. Și am stat în Liban până în ziua de astăzi.

I: Cum a fost să vă adaptați în Liban? Cum a fost la școală?

M.T.: Au venit de la UNICEF și ne-au dat cort fiecărei familii și au făcut școli pentru copii.

I: Puteți să ne povestiți despre prietenii pe care vi-i i-ați făcut acolo?

M.T.: Ne cunoșteam cu toții pentru că eram aproape din același sat cu toții. Când am fugit, am fugit împreună. Și am rămas împreună și astăzi.

I: Ne puteți spune o tradiție a familiei dumneavoastră?

M.T.: Despre nunți? Despre înmormântări? Tradiția la noi despre nunți: tradiția e legată de religie, noi fiind musulmani. Prima oară băieții le cer pe fetele cu care s-au înțeles dinainte, iar apoi bărbații cer, iar acestea trebuie să aibă un fel de zestre, în bani, pe care o strângem noi, cei din sat. Apoi se face o petrecere la care vine tot satul. Apoi se căsătoresc. Se făceau foarte mulți copii, probabil și din cauză că aveai foarte mult teren și au nevoie de ajutor la câmp, la agricultură. Când povestesc acestea mă apucă un dor de țara mea, de copilărie…

I: Cum era casa dumneavoastră din copilărie?

M.T.: O casă țărănească în care locuiam noi și o șură în care adăposteam animalele: măgarii, oile, găinile. Viață de țară. Îmi aduc aminte de sora mea cea mai mare care se urca pe cal și îi ducea tatei mâncare la câmp. Nu îmi este rușină să spun că eu sunt de la țară. Tata și mama au fost țărani. Erau bogați, aveau foarte mult teren și muncitori din alte sate care lucrau pământul. Produceam foarte multe măsline și ulei de măsline și le vindeam. A fost foarte frumoasă viața, liniștită.

S.R.: În acea perioadă, tatăl meu avea un camion. Pe vremea aceea să ai o mașină însemna bogăție. La țară, la sat. Eu am un document original, de la Guvernul Angliei, care atestă terenurile pe care le avem noi în țară, în Palestina. Iar noi nu putem să ajungem acolo. E trecut pe numele tatălui meu. E ciudat să știu că am atât de mult teren acolo și să nu am voie să merg la el. Eu, ca român, pot să merg, dar ea (mama mea) niciodată, nu are voie. De când s-a refugiat, din ’48 și până în ziua de azi, visează să ajungă acolo. Măcar o singură dată în viață asta. Casele nu mai sunt, totul a fost dărâmat. Ca punct de reper, mai există o moschee care încă mai e în picioare.

M.T.: Satul nostru era foarte frumos, natură, izvoare. Era și o atracție turistică pentru străini. 

S.R.: Există o religie specială care se numește Druze și până în ziua de astăzi pelerinii vizitează mormântul unui profet Druze.

A venit și generația mea și o să vină și generația copiilor mei și o să povestesc pentru copiii mei: acolo este țara ta! Este a ta, terenul tău, casa ta, rădăcina ta acolo. Niciodată nu renunț, indiferent cât trece timpul. Indiferent, cu război, cu politică… de acolo sunt și o să rămân. Acum sunt român, apreciez foarte mult Statul român, ce a făcut pentru noi și cum a privit situația noastră, ca refugiat, și mi-a dat cetățenie. M-am liniștit mult când am primit cetățenie. Și în țările arabe când mă duceam, fiindcă eram din Palestina, nu eram acceptat. Toată lumea ne privea ca pe teroriști, dar tot ce ne doream noi era casa noastră înapoi. Știu ce înseamnă asta aici, în România, România a fost cucerită de turci, ani de zile. La un moment dat, românii au reușit și și-au luat țara înapoi și s-a liniștit situația. Dar cum se simțea un român atunci când erau turcii aici? E foarte greu să trăiești departe de țara ta, indiferent.

I: Cine a venit prima oară în România?

S.R.: Eu am venit aici. O să vă spun povestea. Eu sunt născut în Liban, dar statul libanez nu îți dă cetățenie chiar dacă ești născut acolo. Nu ești libanez, ești palestinian. Sunt mândru că sunt palestinian. Am învățat până în clasa a XI-a. În 1982 a început războiul dintre Israel și Liban. Am fost nevoit să fug încă o dată. În 1982 m-am refugiat în Siria. Am stat acolo aproape zece ani. Eu am plecat din Siria și am mers înapoi în Liban, părinții mei au rămas acolo. Am făcut facultate în Liban. În Liban, îmi pare rău să spun asta, nu avem voie să lucrăm, ca palestinieni.

Ce am voie eu să fac e să lucrez ca necalificat. Din cauza asta am plecat în Dubai. În Dubai am stat opt ani de zile

I: În ce an ați venit în România?

S.R.: În 2008. Legea spune că după opt ani de zile. După opt ani de zile am învățat limba română și am luat examenul pentru cetățenie din prima. Eu am avut speranța ca, luând cetățenia, copiii mei să nu mai sufere. Mereu când mergeam din Liban către Siria, din Siria către Dubai… numai probleme. Dar, de când am eu pașaport de România, nu mai am nevoie nici de viză, nu mai am nevoie de nimic. Acum mă duc în Liban liniștit fără viză, în Dubai liniștit fără viză, mă duc oriunde vreau.

I: Și în Palestina.

S.R.: Inclusiv în Palestina. N-am fost niciodată, mi-e frică… nu vreau să sufăr. Pot să mă duc, dar oricum nu știu eu satul, niciodată nu am fost acolo. Aș avea rude cu care aș putea merge, dar… încă nu a sosit momentul. O să mă duc, în Palestina, sigur o să mă duc, probabil cu copiii mei. E foarte dureros. Eu m-am căsătorit în Liban, am plecat cu soția în Dubai. A rămas gravidă, primul copil, băiat. Am făcut document de refugiat pentru el ca să merg în Liban, la tata și mama mea să-și vadă nepotul. Din Dubai nu aveam voie să mergem direct în Liban, trebuia să mergem în Siria apoi în Liban. La granița dintre Siria și Liban primim ștampilă de documentul meu și pe al soției, iar pentru băiat… a căutat pe calculator și a zis că băiatul e urmărit. Copilul avea trei luni de zile, cum să fie urmărit? Mi-a arătat pe calculator că copilul meu era urmărit. După ce a verificat data de naștere și-a cerut scuze și mi-a spus că numele este același cu cineva care este urmărit. Asta e doar o poveste.

I: Dumneavoastră ați venit în românia la sugestia fratelui dumneavoastră?

S.R.: Am venit să trăiesc.

I: Cum ați aflat de România?

S.R.: Da, el m-a sunat și mi-a zis. El are un cabinet de stomatologie, eu sunt tehnician dentar. Eu eram angajat la stat în Dubai, aveam tot ce îmi trebuia, dar tot angajat eram, nu e la fel când faci afacere pentru tine. Am venit aici și am deschis un laborator. Deja am făcut 14 ani aici, în România.

I: Mama dumneavoastră este doar în vizită?

S.R.: Da, în vizită.

S.R.: În 1982, când Israel a început războiul, tatăl meu era în armata palestiniană. Din păcate l-au dus și pe tatăl meu la pușcărie, în Israel. A stat acolo doi ani și jumătate. În acest timp mama mea fost singură cu 10 copii, cu mama și soacra ei. Când s-a făcut un schimb de pușcăriași, tatăl meu a avut norocul, să zicem, de a fi trimis în Algeria. A stat acolo o lună și apoi ne-a chemat și pe noi. S-a dus mama mea să discute dacă poate să aducă și copiii, dar acolo școlile de limbă străină erau de limbă franceză, noi am făcut limba engleză și atunci au hotărât să alegem Siria, în Liban încă era război civil. În Siria, cum v-am zis, am stat 10 ani. Sora și fratele meu sunt în Dubai, eu sunt aici, mai avem încă două surori. Mama mea vine aici o lună, două, trei, se duce în Dubai o lună, două trei… în Liban două trei. Ca să nu stea singură în Liban. Noi suntem toți căsătoriți, 10 copii.

I: Restul familiei e în Liban?

S.R.: Majoritatea sunt în Liban. Patru surori în Liban. Una în Dubai. Una în America. Aici două, și eu, și un frate în Dubai. Zece suntem. E o poveste lungă… dacă scriem o carte…

I: Cum a fost pentru dumneavoastră venirea în România? Cum vi se par oamenii? Cum vi se pare orașul?

S.R.: Bineînțeles că, venind din altă parte, ești curios să cunoști oameni, cum gândesc, ce tradiție au… Primele șase luni de zile a fost greu pentru mine… limba. A fost greu, dar, mulțumesc lui Dumnezeu, am învățat foarte repede, după șase luni de zile am început să înțeleg bine și după un an am început să vorbesc. Vorbesc stricat și până în ziua de azi. Nu este limba mea maternă, dar mă descurc. Poporul român…este diferență mare, am fost și eu în Europa și am văzut și alte țări, este foarte apropiat. În ce sens: te duci la piață, poți să vorbești, cu un român, să glumești, poți să râzi, adică e foarte apropiat… aproape ca la noi în țară. Am stat opt ani de zile în Dubai și nici nu îmi cunosc vecinii. Aici îmi cunosc vecinii, stăm cu ei, avem prieteni. Asta mi-a plăcut foarte mult. Sincer spun, în Dubai oamenii sunt foarte încrezuți, vorbesc numai despre bani. Aici, în România, nu am simțit asta. Toată lumea e la fel… fițe sunt peste tot, dar e foarte bine. Te descurci, dacă ai nevoie de ceva oamenii te ajută. De 14 ani de zile sunt aici, niciodată nu am avut probleme. Nici legat de religie, nici legat de culoarea pielii, nici legat de limbă.

I: Doamna a mai venit în România sau e pentru prima dată?

S.R.: Cred că asta e a treia oară.

I: Aveți un sfat pentru generațiile tinere?

M.T.: Să își iubească țara pentru că țara este cel mai de preț lucru. Dacă îți iubești țara nu vei putea fura, nu vei putea face prostii.

I: Ce v-a ajutat să rezistați necazurilor prin care ați trecut?

M.T.: Nu aveam ce să facem, trebuia să rezistăm. Dacă ai un dușman în fața ta, iar în spatele tău este apă nu ai unde să fugi. Singurul lucru pe care poți să îl faci e să ai răbdare și să te rogi lui Dumnezeu să scapi cu viață. Nu murim așa ușor, asta e situația. Asta a fost situația, vina noastră e că suntem din Palestina. Câte fire de păr în cap am, atâtea probleme am avut.

I: Soțul dumneavoastră era tot din același sat, din aceeași comunitate?

M.T.: Da.

I: Și cum v-ați căsătorit?

M.T.: Am fost o copilă, la școală, în clasa a V-a. Aveam 12 ani. M-a văzut când mergeam la școală, el avea 18 ani. Unchiul meu mă vedea mereu că mergeam la școală cu o fustă cam scurtă. 

S.R.: El nu a fost de acord și i-a spus că primul bărbat care o va cere mă va primi de la el. Astfel, unchiul lui a vorbit cu unchiul mamei mele și s-au înțeles. După ce familiile și-au dat acordul, a venit și a cerut oficial. De rușine, a fugit de la geamul de pe care privea spre curte. Au rămas logodiți un an de zile și la 14 ani s-au căsătorit. Ea avea 14 ani, el 18. 7 ani nu au avut copii, după aia au avut șapte fete și după 20 de ani de căsătorie am apărut eu, primul băiat. Ei voiau un băiat, dar Dumnezeu nu a vrut.

I: După cât timp de trăit în Liban ați reușit să vă construiți o casă?

M.T.: După cinci ani. Până în 1965 nu am văzut curent electric.

I: Dumneavoastră nu ați fost niciodată în Palestina? Și nici frații dumneavoastră?

S.R.: Nu.

M.T.: Palestina, cea mai frumoasă țară din lume!

S.R.: Da… fiecare spune despre țara lui că e cea mai frumoasă…

I: Ne puteți spune o amintire frumoasă din Palestina? 

M.T.: