Dna M.L, n.1936, Blăgești, Bacău

Dna M.L, n.1936, Blăgești, Bacău

Jucam hora, jucam sârba, jucam, cântam. Ce cântam? Cântam Hora Unirii. Dacă ar fi Gâzuța aici, și-ar aduce aminte cum jucam în ogradă Hora Unirii. Ne strângeam așa, „Hai să dăm mână cu mână cei cu inima română”, toți copii. Și jucam câte un ceas. Cu ce să ne jucăm?

Iași, 2021

Interviu cu fragmente sonore realizat de Catrinel Bejenariu.

Durată citire interviu: 15 minute

Până să ajungem la căsuța de poveste unde locuiește M.L., am trecut printr-un câmp galben, plin cu păpădii. Ne-a întâmpinat veselă, mereu are câte o glumă cu ea și vreo tre pisici care tot merg în urma ei și așteaptă mâncare de la ea. Amintirile de la M.L. au fost hrană pentru sufletul nostru, mai ales așa cum povestește ea, căci are harul povestirii. M.L. e mamă, bunică, străbunică, e blajină și ți-e drag să o asculți.

I: Aș vrea să vă întreb mai multe despre colectivizare.

M.L. Colectivizarea? Vrei să știi despre colectivizare?  Păi când s-a făcut colectivizarea, atunci, toate satele, tot pământul a trecut la colectiv. Eu nu eram aici, eram căsătorită cu T. V. care era activist, care se ducea și făcea colectiv. Așa că în condițiile astea, o înțeles boală, o înțeles așa… el era activist. Tata n-avea pământ, 10 prăjini avea, atâta, iar restul erau trecute la mama. 

Fiica: Și cu bunica cum s-a înțeles? Când el făcea, lua pământul, iar bunica de-a ținut atâta la pământ.

M.L.: Dar tu crezi că o luat cineva vreo bucată de pământ? A rămas tot acolo. Tot acolo. Tata nici nu s-a supărat deloc că i-o luat jumătea de hectar de pământ la colectiv. 

Pentru că el era maistru la fabrica Buhuși, copii erau aranjați. 

I: Când și unde v-ați născut?

M.L.: M-am născut în comuna Blăgești, județul Bacău, dar nu în casa asta, în altă casă, care pe urmă, casa aceea a dispărut. Că eu am 86 de ani în 2021. Ce bine am ținut minte, 2021, am ținut minte. De-acum înainte ce mai vrei să mai știi?

„Iaca mi-am adus aminte o amintire din copilărie. Când aveam aici vite. Și avea mama șapte vite și le-am scăpat pe câmp. Și am alergat după ele și mi-a fost frică să nu mă bată.”

I:  Care ar fi cea mai vie o amintire din copilărie? 

M.L.: O amintire din copilărie? Iaca mi-am adus aminte o amintire din copilărie. Când aveam aici vite. Și avea mama șapte vite și le-am scăpat pe câmp. Și am alergat după ele și mi-a fost frică să nu mă bată. Și era vară, copii în vacanță, iar noi ne duceam cu vitele la pășune până după-amiază. În zilele foarte calde de vară sunt bondari care le înțeapă, pe câmp, iar ele își ridică coada pe spinare și pornesc. Și fug, fug, către casă fug. Dacă se duceau vitele la poartă mă bătea mama, că de ce n-am avut grijă de vacă, de vaci, că aveam mai multe.

I: Apropo de părinți, cum erau părinții dumneavoastră?

M.L.: Părinții mei au fost cei mai buni oameni. Pentru că tatăl meu era prieten, el ajuta, era un om deosebit așa. Avea un caracter deosebit tata. Și mama, și mama. Am trăit bine în sat cu vecinii, cu oamenii din sat. Care au fost să vină să ceară ceva, un ajutor ceva, mama totdeauna, ea nu întorcea pe nimeni înapoi de la poartă, pe nimeni nu întorcea, ferească Dumnezeu. 

Fiica: Era o vreme în care exista în sat din câțiva cetățeni mai aleși, iar bunicul era negociator de conflicte.

M.L.:  Era cel mai în vârstă dintre ăștia care erau vecini pe aici, era el așa.

Fiica: Dacă era ceva, îl chemau pe bunicul să-i împace.

M.L.: Foarte, foarte… eh, oameni. Erau oamenii, toți oamenii în sat erau buni prieteni cu toți. Tata nu s-o certat niciodată cu nimenea. Era cel mai bătrân, era înțelept, așa și puteai să vorbești cu el multe. Fata mea seamănă cu bunică-su.

I: De bunicii dumneavoastră mai știți ceva?

M.L.: Bunicul meu? Nu l-am cunoscut. Era mort. Nu, nu l-am cunoscut pe bunicul meu. Niciun bunic și nicio bunică, nica. Părinții mei… mama o fost orfană, de mică, de la 12 de ani, era din alt sat, mai de la deal încolo. Și tata meu la fel, el o mai avut un frate care a fost învățător, director de școală și așa, și tata o fost muncitor la fabrica Buhuși, dar un muncitor de calitate superioară, o lucrat undeva într-o secție de vopsitorie unde se făceau stofele de la fabrica Buhuși. Și el era cel mai bun specialist. Când se uita la o culoare, că lucra în boiangerie, când se uita la o culoare zicea asta se face cu negru, se face cutare. O culoare cu cutare și cutare. Trimitea inginerul la magazie să aducă ce-o zis domnu’ Zaharia, să aducă vopselele celea și ieșea foarte bine. 

I: Dumneavoastră erați mică pe atunci, ne-am gândit să întrebăm toți bătrânii cu care stăm de vorbă care era jocul preferat?

M.L.: Jocul? Halandala portocala. Ne jucam la școala, domnișoară, ne jucam Hora Unirii. Ne jucam, cântam, aveam nașa mea de botez. Era învățătoare. Și ne-o învățat tot felul de dansuri, de jocuri naționale, de cântece. Participam, că atuncea se făceau… abia se înființase după război. Erau cămine culturale, chipurile aveam și noi cămin cultural. Clădiri avem și acum, dar nu mai avem cultură. Că în rest, avem de toate.

Iiihaaaa, da’ nu exista. ne strângeam fetele, venea… Iolanda nu venea. Venea Paulina lu’ Panoski, care mai era colegă cu Maricica, cu sor’mea Dorica. Dorica era întotdeauna în picioarele noastre și jucam de toate celea. Jucam hora, jucam sârba, jucam, cântam. Ce cântam? Cântam Hora Unirii. Dacă ar fi Gâzuța aici, și-ar aduce aminte cum jucam în ogradă Hora Unirii. Ne strângeam așa, „Hai să dăm mână cu mână cei cu inima română”, toți copii. Și jucam câte un ceas. Cu ce să ne jucăm? 

Nu mai vorbesc, eu fiind cea mai mare, la un moment m-am distanțat, am apucat pe alte cărări, m-am dus la școală, altceva am făcut. Dorica a rămas aici, ea a făcut aici la școală, eu am făcut la Buhuși, la liceu. 

I: Cum a fost școala pentru dumneavoastră?

M.L. Ca și acum, dar eu eram protejată că nașa mea de botez era învățoarea mea. Așa că întodeauna am fost șefa clasei, întotdeauna mă punea cu bățul ca să păzesc când era dusă. Că se mai ducea nașa, nu putea să stea numai în mijlocul nostru. Eu „nășică” îi ziceam învățătoarei. Și după mine, nășică îi ziceau toți copiii. Când întreba cineva în ce clasă ești: „La nășica în clasă”.

I: Și la liceu cum a fost?

M.L. Pe urmă noi am plecat de-aici mai repede, era școala numai de 4 ani și ne-am dus la Buhuși, la școală de 8 ani. Și bineînțeles, am dat examene ca să ne primească în clasă.

Pe urmă s-o luat foarte tare în considerare situația materială a fiecărui copil. Eu n-am învățat cu bani, statul m-o învățat pe mine școală și carte gratis. Eram fiică de muncitor, mama era casnică, avea 4 copii săraca, numai ea știe câte o îndurat. 

Fiica: Da’ cum te duceai la școală?

M.L.: Pe jos… Iiiiiii, ploua. Și când ploua era imposibil ca să treci la Buhuși pe punte. Venea apa mare, Bistrița mare, Bistrița mare. Doamne, cât am mai trecut prin apă. Și iarna pe gheață. Și aveam curaj. Eu nu știu cum aveam curaj, mă țineam de punte și jos era gheață. Și eu mă țineam de punte strâns, și treceam dintr-o parte în alta pe Bistriță. 

Nu vreau ca să povestesc greutăți și povești, că eu mă gândesc… pe urmă, după ce-o venit reforma învățământului, s-o format internat, s-o ales copiii care au venit la școală de drag. Nu i-o mai primit pe cei care erau chiaburi, adică îi primea, dar trebuia să plătească taxă. Și dacă nu plăteau taxă, nu-i mai primea. Dar pe mine m-au primit din totdeauna, că am fost fiică de muncitor. Și eu și sora mea și sora mea cealaltă și fratele meu, dar fratele meu n-o vrut să învețe. Îl ducea mama la școală și el pleca de la școală. 

I: Și reforma în învățământ?

M.L. Reforma în învățământ… azi te-ai dus într-un fel și mâine ai venit reformat. Ei erau tot aceiași. 

I: Ați prins și al Doilea Război Mondial…

M.L. Când a fost al Doilea Război Mondial, adevărat am prins ceva, dar nu ne-a afectat cine știe ce. Când s-o rupt frontul la ruși, și-au venit rușii, ei și-au impus sistemul lor de organizare. Și bineînțeles că toți au trecut la ruși. Eh, am trecut la ruși, gata. Școlile erau absolut fără bani, toți copiii trebuiau să meargă la școală. Înainte de revoluția bolșevică, era capitalism fără discuții. Înainte de a veni rușii nu putea să învețe oricine, nu, nu putea oricine să învețe. Învățau aceia care aveau bani. Învățau fii de chiaburi. Chiaburi erau cei care aveau pământ mult, care aveau făbricuțe, care erau, mă rog, oameni avuți. Aceia erau chiaburi, care aveau pământ mult. 

Fiica: Da’ cei care aveau pământ mult? Nu l-o cumpărat? Le-a dat cineva pământul?

M.L.: Ion Filimon avea pământ toata țarna asta de la un capăt la celălalt și până la pod la Lespezi. Era numai pământul lui Ion Filimon. Cine era Ion Filimon? Era un țăran îmbogățit. Avea vreo două-trei stâni, avea avere. 

Fiica: Bun, avea avere. N-o muncit pentru ele, nu le-o cumpărat? De unde i-o venit?

M.L. Nu, că era coana… cum o chema… asta de pe deal… care era sora lui Filimon, toți Filimoniștii ăștia erau toți avuți, toți, toți. Și în condițiile astea toate câmpurile astea care erau… cine muncea la ei? Mama, țărăncile care erau în sat. Dacă mama n-avea făină se ducea la Maria lui Filimon și zicea: „Coană Marie, mai dă-mi 5 kg”, dar atuncea nu zicea kilograme, zicea oca, nu știu cum, se măsura cu un cântar. Le dădea, dar le ținea socoteală, le scria pe caiet. 

I:Toți bătrânii cu care am stat de vorbă ne-au spus de război. 

M.L. Războiul își vedea de treaba lui, dar lumea era necăjită din cale-afară. Cei care aveau copii mulți, vaaai, eu numai când mă gândesc la mama Ileana de la Valea lui Ion (n.r. mătușa, sora mamei), Dumnezeu s-o odihnească în pace. Ea avea 3 copii când s-o schimbat sistemul, ea era cea mai necăjită. Pentru că bărbatul ei, bădia Mihai, cum îi ziceam eu, era dus. Adică i-o mobilizat și i-o dus în război. Care o mai venit, o mai venit. Care n-o mai venit, n-o mai venit. La mama Ileana n-o mai venit. Dacă n-o mai venit, săraca… o rămas Rodica… avea 3 ani sau 2 ani. Era extrem de greu. Cu o casă gata dărăpănată, cu… mă rog, să n-ai niciun venit de nicăieri, să nu poți să faci nimic. O căpătat… bădia Mihai ăsta o murit în război, i-o dat un venit la 3 copii ca să aibă ce mânca, o bucățică de pâine. Și venea săraca aici la mine, la mama, nu la mine, venea la mama și făceau amândouă. Și-i dădea mama, îi dădea și ei. Ce era. Se ducea la moară, îi dădea și ei 10 kilograme de făină ca să aibă ce să pună, să facă măcar geandră la copii.

Pui făină în ceaunel, pui sare și olecuțică de făină de porumb, pui așa deasupra. Și ai să mănânci geandră și cu mămăligă… cât am mai mâncat eu, pfai de mine, numai geandră cu mămăligă. Și după aceea, când începe să se umfle, pui olecuțică de făină ca să se îngroașe și aștepți olecuțică ca să se facă, să se facă geandră. Și acolo poți să pui o lingură de zahăr, poți să pui așa. Și mămăligă care-i caldă poți s-o pui acolo. Și mănânci geandră cu mămăligă.

I: Războiul poate nu s-a simțit la fel în toată România, dar colectivizarea cum a fost?

M.L.: Colectivizarea nu prea o afectat. Colectivizarea… pentru că s-o schimbat regimul, au făcut… colectivizare… asta a însemnat gospodării agricole colective. O luat de la cei bogați, o luat, o luat ăștia comuniștii care-s și acuma pe firmament.

O luat comuniștii și o făcut gospodării colective. Făcând gospodării colective, cine era în fruntea gospodăriilor colective? Tot aceia care fuseseră și mai înainte… la primărie, la așa, neamurile pe care le puneau ca să fie așa. 

I: Unde erați?

M.L. În anii ‘50 eram elevă la liceu, îmi dădeam foarte bine seama de toate probleme astea. La Buhuși am făcut liceul eu. Și pe urmă am făcut Facultatea de Chimie Industrială la Iași. Și acolo o dat Dumnezeu și m-am și măritat. La Iași. Cu un băiat foarte bun care avea o funcție foarte importantă. Statul român i-o dat apartament în Copou. 

Și eu m-am întors la țară. Mie nu mi-o plăcut ca să mă plimb în Copou, că era Grădina Copou. Că mă întreba o vecină, hai în Grădină să te plimbi oleacă. Ei, doamnă, da’ eu n-am timp de plimbare, cum ai matale timp să te plimbi?. 

I: Cum se făcea înscrierea la colectiv? Cum se întâmpla?

M.L.: Cum? Țăranii care munceau, au semnat ca să treacă la colectiv, se duceau la muncă, se ducea la muncă acolo. Femei, bărbați, copii, ce era. Și toamna se împărțea venitul. Dacă nu dădea vreo piatră sau vreo furtună care să rupă toți păpușoii și tot. (râde) Ce strângeau, împărțeau tot. Așa era, acuma nu mai este. 

Fiica: Nu prea ai amintiri cu colectivizarea, nu prea ai fost pe-aici. 

M.L. Păi n-am lucrat eu la colectiv. 

Fiica: Aici n-o fost foarte mare poveste cu colectivizarea din cauză că fiind sat colinar, n-o fost câmpuri. Fiecare are grădină, iar grădinile le-au rămas. În jurul casei, grădina o rămas. Le-o luat pământurile mari, ogoarele. 

M.L.: Eu nu mă uit decât aici așa. Când o venit și o măsurat ca să facă bloc și tata nu s-o opus deloc. Că o venit un deștept din Blăgești care o zis că-i aproape de Buhuși și că face centru aicea. Face centru. Și Nuța lui Antochi, săraca, cât o mai plans, Dumnezeu s-o ierte. Dar ea o zis! O venit acela de la Bacău cu schițele și o zis că face două blocuri și un magazin. Și Nuța lui Antochi o zis: „Faceți magazinul la mine, ogorul unde-i magazinul, îi ogorul Nuței lui Antochi. Iar aicea e terenul meu”. Când o făcut centralizarea satelor, când o zis că trebuie centru și o făcut centru.

Fiica: Și pentru intelectualii pe care i-o obligat să vină la sat, adică ingineri agronomi, medici veterinari, profesorii. Și atuncea au făcut un gen de centru administrativ care au însemnat blocurile astea care sunt aici. Blocurile din sate sunt după colectivizare, de prin anii ’60. După ce-a venit Ceaușescu din China a început sistematizarea satelor și o început să construiască panaramele astea de blocuri care nu au nici canalizare. Ei se duceau la WC în spatele blocului, dar stăteau cică în bloc.

M.L.: Au fost perioade în care nu puteai să faci nimic. 

Fiica: Acum când o ascult și pe mama și din ce-mi aduc aminte. Bunicii mei cred că au fost foarte împăciuitori. Le-o luat, le-o luat. Unii au fost foarte crânceni… 

M.L.: Tata meu nu s-a opus niciodată. 

I: Știți pe cineva direct implicat la colectivizare?

M.L.: Tot satul o fost implicat la colectivizare. Tot satul. Pentru că nu exista să ai o proprietate și să nu fie trecută la colectiv. Tot satul, iar sediul cooperativei agricole de producție, că așa se chema, este acolo, la Străjerul. 

Fiica: Da’ chiaburi în afară de Filimon? O mai fost vreunul?

M.L: : Ion Filimon, Ghiță Filimon, toți Filimoneștii de-a valma împreună. Singurul căruia nu i-o trebuit ogoare era Virgil Filimon, el și-i văzut de viața lui, de băutul lui, o fost un profesor foarte bun. Gârțu, Vasile Gârțu… 

I: Pentru familia Filimon cum a fost atunci?

M.L: Pentru familia Filimon o fost foarte greu, ei aveau… țarna era a Filimoneștilor, până la pod la lespezi, pe dealurile astea toate erau. O venit colectivul și le-o luat pământurile toate și i-o lăsat în 12 prăjini în jurul casei. Atât, restul era tot la colectiv. Țin minte că mama săraca… cât o mai ținut mama de hat. Doamne, Doamne, cât o mai plâns și cât o mai ținut de hat. Că altfel… intrase cu totul. Marele noroc al nostru o fost că o venit Antochi, că Antochi venind acolo și făcându-și casa, el o luat cât era trecut pe act. Nuța lui Antochi o ținut cu dinții de ogorul ăsta.  Greutăți foarte mari. Dar eu n-am stat aici, eu am plecat, m-am măritat cu T. V. 

I: Cum v-ați cunoscut pe soțul dumneavoastră? 

M.L.: L-am cunoscut la o azvârlitură de băț, când o fost un bal la Blăgești, când o venit din București și m-o văzut pe mine o zis că fată ca mine… O zis că mă pune în buzunar și pleacă cu mine. Așa că… asta o fost. Era vară, era frumos, eu tot mă uit la fiică-mea, ce bine seamănă cu tată-su. 

I:Dumneavoastră ce v-a plăcut la el?

M.L.: Nu știu ce mi-o plăcut la el, dar o zis: „Eu te iubesc foarte mult, fii atentă că te iubesc foarte”. Și eu i-am zis: „Și eu te iubesc”, dar nu știam sigur dacă-l iubesc sau nu. Dar eu vroiam să mă mărit și eu. Na, doar nu era cine știe ce… Un țigan de la Șipote, dar n-are importanță asta. 

Fiica: Era blond și avea ochii verzi. A fost un bărbat foarte frumos

M.L.: Îmi pare foarte rău după bărbată-miu, că o murit foarte tânăr și nu trebuia să moară. Și eu cred că o fost adăpat. Bea și i-o pus cineva tot câte oleacă, câte oleacă. Că avea o funcție care bea. Și de 46 de ani eu sunt vădană. Și care tot zicea văleu, dar cum ai stat așa? Nu te-ai mai măritat? Zic, nu. Ce să mai iau și de la măritat? Ce să iau de la măritat?

I: Dar dacă ar fi să dați un sfat celor tineri… ce ne-ați zice?

M.L: Acum? Acu’? Vai de capul meu, dar cine mai ține cont de sfaturile bătrânilor acuma? Sunt probleme, să nu te lași dusă de val, încântată de eu știu ce promisiuni deșarte. Care la un moment dat sunt deșarte. Nu-i nicio promisiune care s-o crezi. 

I: Sărut mâna, M. L.! Mulțumesc mult!

M.L. Pentru ce?

I: Pentru că am stat de vorbă.

Nu lăsa amintirile să se piardă!

Ne-am petrecut mult timp întrebând și ascultând persoanele care vor ca amintirile lor să fie rămână în urma lor. Am creat un ghid de interviu care te poate ajuta în conversațiile cu cei dragi. Nu le lăsa amintirile să se piardă și ascultă-i!

Interviuri