I: Când v-ați născut?
V.Ț.: M-am născut în 1919 pe 12 iulie.
I: Puteți să-mi descrieți locul unde ați copilărit?
V.Ț.: În Basarabia, eu acolo m-am născut, la țară. Până la 20 de ani acolo am trăit.
I: Dacă ar fi să vă întoarceți în copilărie…
V.Ț.: Copilăria mea a fost, cum să spun, eu pentru mine pot să spun că a fost fericită. Adică am fost mulțumit.
Noi cu casa cu părinții, am stat peste drum de spital. Și atunci i se spunea la asistentă, soră. Sora șefă avea doi copii, mama mea tot avea pe sora mea cu 5 ani mai mare decât mine, și eu dintr-un an cu fiica ei. Fiica ei era în Iași măritată cu un profesor… Tamara… și nu era zi în care să nu ne jucăm împreună, până la clasele primare. După aia eu am plecat într-o parte, ea a plecat în altă parte, și ne-am despărțit așa.
Și fratele ei era tot așa cu 5 ani mai mic decât mine, și eu eram fratele cu 5 ani mai mic. Și el, când rușii veneau aici, a fugit în România, a rămas acolo. Eu eram aici deja, dar el a venit și a continuat școala și s-a făcut inginer de aviație. Iar eu am terminat 4 clase și tata m-a adus într-o școală la 80 de km de la sat, de agricultură. Și am făcut acolo 8 ani de zile de agricultură și după ce am terminat școala am venit acasă și peste… adică, eu în iunie am terminat, iar în iulie, pe la sfârșitul lui iulie, mi-o venit ordin să mă încorporeze. Și când am plecat la Cercul Militar m-a repartizat la Regimentul 1 Pionieri Craiova.
I: Și câți ani aveați?
V.Ț.: Aveam 20 de ani. Și a început armata. Asta copilărie. După aia armata, războiul. Primul contingent al meu a fost… Antonescu a spus: „Camarazi, vă ordon să treceți Prutul!”.
Eu pe unde am trecut, n-am trecut, pentru că Craiova nu era în direcția Prutului, am trecut prin sudul Basarabiei, acolo. Și de-acolo, în Ucraina și am mers până la Cotul Donului. În ’44 m-am desconcentrat. Soția mea era la Râmnicu’ Sărat și am venit la Râmnicu’ Sărat și aia e. După aceea căutam servici, acolo nu găseam. Și în ’47 am găsit servici și m-am încadrat în profesia mea și până la Revoluția Română acuma am lucrat în agricultură, am fost în Bărăgan.
I: Despre soția dumneavoastră?
V.Ț.: Soția mea s-a născut în 1922 pe 4 ianuarie. Eh, asta-i. Eu nu m-am gândit să mă căsătoresc înainte de război, dar ea a vrut. Și m-am căsătorit și după eu am plecat pe front. Și ea a venit, când rușii veneau în România, ea a venit în România, cu copilul mic. Copilul de 8 luni.
I: Copiii dumneavoastră? Ați spus că doamna s-a întors cu un copil atunci.
V.Ț.: La naștere a avut doi copii în viață. Primul a murit, iar al doilea trăiește și acum în Franța.
I: Mulți ne-au spus despre colectivizare.
V.Ț.: Da, da, am fost și eu. Înainte de colectivizare, a fost întovărășire.
Eu umblam cu propagandă despre agricultură, despre agricultura socialistă. Și după ce s-a făcut colectivizarea, s-au format gospodăriile agricole și în ’47 urmăream „Ziarul de București” cu anunțuri. Când „Ziarul de București” avea anunțuri. Și am găsit acolo că Ministerul de Agricultură angajează tehnicieni, ingineri, tehnicieni și a precizat acolo pe ce dată, pe ce zi. Și am plecat la București, m-am prezentat acolo. Eram 7 inși, dintre toți eram eu cel mai tânăr.
I: Câți ani aveați?
V.Ț.: 24 de ani, pe 25 așa. Și ne-a dat niște teste, pe care, eu fiind cel mai proaspăt care am absolvit, am reușit primul să rezolv. Am depus pe masă, după vreun sfert de oră sau mai mult sau mai puțin, nu știu exact, a reușit al doilea. Tot era mai tânăr decât ceilalți. Și am reușit noi doi, la ceilalți le-a spus că „sunteți liberi”, iar nouă ne-a dat angajare și mie mi-a dat angajare la gospodăria agricolă care se forma în Iorești. Atuncea erau regiune, regiune București. Și m-am prezentat acolo și m-a dat la o secție, Prințul Ghica. Prințul Ghica avea o secție în comuna Drăgălina, de la comuna Drăgălina spre nord la vreo 2 km, avea o fermă acolo. Eu nu știu cât pământ avea Ghica, că avea grajduri mari, două case mari. Una pe care o avea pentru muncitori, casa cu etaj, tip vagon așa. Și una era tip nou, tip vilă și acolo nu era nimeni, doamnă, cu ea, când am venit eu. Și ferma Ghica, acolo în comună, era gospodăria agricolă mai veche, nu ca asta nouă care se forma, mai veche. Și de la firma mare, de la gospodăria aia am preluat eu. M-au trimis, am preluat și acolo am lucrat până la Revoluție.
I: Și cum se realiza colectivizarea?
V.Ț.: Ah, în 3 ani de zile era totul colectivizat, totul. S-au format gospodăriile agricole, asta-i.
I: Și cei care au rămas fără pământ?
V.Ț.: Păi cei care rămâneau erau colectiviști și care nu erau colectiviști lucrau la gospodării agricole.După aia în ’50, de frica războiului, România a… cum să spun… a procedat cum procedară rușii. Noaptea veneau și luau familii și îi duceau în Siberia. Românii după astă metodă au procedat. Prima dată au luat din Banat, că erau în conflict cu sârbii, luau din Banat pe nemți, originari din sate nemțești. Și după aceea au luat pe toți cei de pe marginea Dunării care fugiseră din Serbia: rude, părinți, frați, surori. Și au dus în Bărăgan pe toți și au format sate acolo, au format sate noi. Și pentru că erau sate noi, eu după ce am format gospodăria, erau 300 de hectare de pământ, le-a dat lângă satul ăla nou acolo. Și de-acolo aveam mâna de lucru, forța de lucru, de la sate noi mai mulți. Erau și din satul vechi, că era satul vechi, dar mai puțini. Dar când deja era recoltarea, secerișul, astea, erau în sat, erau și în satul nou care aveau cai cu căruțe și din satul vechi veneau la cărat snopi, adică muncă agricolă. Asta-i.
I: Cum erau acei oameni care fuseseră mutați dintr-o parte în alta?
V.Ț.:Păi au stat 5 ani de zile și a venit..cum să spun, i-au luat… că erau cu domiciliu obligatoriu. A venit ordinul ca să ridice ordinul de domiciliu obligatoriu, să lase oamenii liberi. Cine vrea să rămână în sat, să rămână în sat, cine nu vrea, să plece acasă. Și asta a fost.
I: Și au plecat mulți înapoi?
V.Ț.: Da, au plecat mulți înapoi. Au plecat de-acolo, că eu deja când eram acolo, satul nu mai era. Era desființat, casele dărâmate, nici nu se cunoștea unde era sat. A luat gospodăria, pământul și nu mai era nimeni.
I: Ce impact credeți că a avut colectivizarea?
V.Ț.: Ei bine, nu era… adică totul era în mâna statului. Toată producția era în mâna statului, totul era în mâna statului. Asta era. Știu, asta era metoda rusească. Doar rușii au făcut colectivizarea, nu altcineva.
I: Și impactul asupra familiei dumneavoastră?
V.Ț.: Da, care au rămas în Basarabia, acolo sigur. Pe tata l-au luat în Siberia, acolo a murit. La 71 de ani scotea în pădure, tăia lemne și se spune că era zăpada aproape până la brâu și cum erau ei îmbrăcați, a răcit și a murit. Casa părinților a confiscat, pe mama a dat-o într-o casă, a rămas acolo în sat pustie. Eh, asta era… povestea.
I: De bunici mai știți ceva?
V.Ț.: Da, știu. Când eram copil, bunicii trăiau. Bunica, adică mama lui tata, adică 4 băieți și o fată, iar bunica mea de mamă a avut 14 nașteri. Nașteri. 8 au murit de mici copii, atunci era selecția naturală. Mama spunea că și eu eram bolnav, dar asistenta, pentru că locuiam deja vizavi de spital, asistenta aia, șefa, sora șefă i-a spus lui mama să facă, adică să cumpere niște osânză de porc și niște miere de albine și alcool de 90 de grade, că i-a spus că se pune alcool și să pună într-o oală nouă de lut, așa. Și după ce a copt pâinea să bage totul în cuptor, să acopere oala bine cu capac și a doua zi să scoate, să-mi dea mie câte o linguriță. Eu așa, mă scuzați de expresie, aveam diaree. Spunea mama aicea sugeam, acolo curgea. Și după ce mi-a dat vreo două lingurițe, că tot timpul plângeam… eu am tăcut, ea a crezut că eu am murit, când a venit la mine… dar eu am adormit și cu asta m-am vindecat. Dacă nu făcea medicamentul, adică nu reușeam să trăiesc, pentru că medicamente nu erau așa cum sunt acuma. Atunci era selecție naturală, mureau mici copii. Asta-i, doamnă.
I: Cum credeți că v-a transformat trecerea timpului?
V.Ț.: Cum m-am transformat eu? Foarte ușor. Pentru că de la rău se transformă foarte ușor. De la bine m-am transformat mai greu. Dar m-am transformat, n-aveam ce face.
Tata m-a făcut agronom că avea pământ și vroia să-l lucreze după știința agricolă, dar eu n-am reușit să lucrez acasă. Asta-i domnișoară, viața. Și așa cum v-am spus, eu am plecat pe front și soția a venit în țară cu copilul de 8 luni și s-a instalat la Râmnicu’ Sărat. Și eu eram pe front și ea mi-a trimis scrisoare de la Râmnicu’ Sărat, că e acolo. Și asta-i, țineam corespondența. Eu scriam ei mai rar, ea îmi scria mie mai des, pentru că aicea în țară, aici se spunea cum era vorbă atuncea: „pace în țară și război pe front”. În țară nu erau nici bombardamente, nici, era liber, oamenii lucrau, produceau.
I: Dacă ar veni un tânăr la dumneavoastră și v-ar cere un sfat de viață, ce i-ați zice?
V.Ț.: Da, a mai venit să mă întrebe că ce-am mâncat, că ce-am băut. De mâncat, am mâncat de toate, pot să spun. În primul rând nu am fumat și nu am băut, asta… am băut, de exemplu, erau nunți, petreceri, chestii, socoteli, beam un pahar, două de vin, dacă era bun. Dacă nu era bun, nici nu beam. Dar ca să am poftă de băut cum sunt alții, nu știu ce, n-am avut poftă așa, pofta asta în viață. Și nu sunt așa carnivor eu. Aici oameni bătrâni, în fiecare zi, carne și dimineața, carne la prânz, carnea seara, carne, eu refuz. Mănânc brânză, mănânc lapte, mănânc iaurt, mănânc și carne. Carne cam mănânc odată pe săptămână. Ouă mănânc, trei ouă pe săptămână. Pește mănânc, pește mănânc de trei ori pe săptămână. Că mai dă și aici, mai și cumpăr.
I: Și ce sfat pentru o viață bună ați da?
V.Ț.: Păi (râde) care-i, asta-i întrebarea, am spus. Să nu fumeze, să nu beie, să nu aibă apucături rele. Sfătuiam tot ce-i bun în viață, nu ce-i rău. Eu rău n-am făcut și rău n-am pățit. Așa ca să fie … Dumnezeu m-a ocrotit. Eu am fost tot timpul optimist, nu mă gândeam la rele, mă gândeam la bine. Asta-i. Și asta-i, asta-i caracterul.
