I: Așadar, în primul rând aș vrea să vă spun, pentru a face o scurtă introducere asupra proiectului, acesta se numește Muzeul Memoriei, și ceea ce ne propunem este să ne concentrăm pe istoria care este spusă de oameni și nu pe cea care o putem învăța din cărțile de istorie, nu ceea ce putem vedea în mass-media. Practic, ne propunem să descoperim un aspect personal al istoriei. Tatăl tău? Înțelege și dumnealui?

Acum, proiectul este despre refugiați și este luat din contextual situației din Ucraina, care este foarte pregnantă în momentul de față, este foarte trist ce se întâmplă… totuși sunt mulți refugiați care au venit în România. Avem o intreagă istorie în acest sens. Ne-am concentrat pe polonezi, pentru că am avut polonezi în Primul Război Mondial, iar în Al Doilea Război Mondial am avut armeni, care au venit după genocid, greci, palestinieni despre care am deja un interviu și, de asemenea, m-am gândit la comunitatea afgană și așa am ajuns la tine.

I: Am câteva întrebări și tu răspunzi la ceea ce vrei și la orice vrei. În primul rând vreau să-mi spui numele tău, când te-ai născut și unde.

A.Z. : Numele meu este A.Z. M-am născut în Afganistan și data este 23 august 1975.

I: Și dumneavoastră? Întrebările vor fi pentru amândoi, cred că este cel mai potrivit.

A.S. : Sunt A.S. M-am născut în 2002, în 2 noiembrie. În Afganistan.

I: Aș dori să vă întreb care este cea mai prețuită tradiție din familia dumneavoastră?

A.S. Cea mai? – nu înțelege cuvântul

I: Cea mai prețuită, tradiție, care vă place cel mai mult, de care vă bucurați cel mai mult, cea mai valoroasă.

A.S.: În familia noastră, cea mai prețuită tradiție este să fim împreună, să locuim împreună. Tradiția noastră spune că cei care sunt logodiți trăiesc cu familia. Ei nu sunt separați. Aceasta este baza familiei noastre. Asta se întâmplă de obicei.

I: Deci trăiesc toți in aceiași casă, împreună, când doi oameni se logodesc, dacă înțeleg? Este corect?

I: Am înțeles. Și, ca sărbătoare, care este cea mai sărbătorită? Mai ales în familia voastră?

A.S.: Cea mai importantă sărbătoare pentru familia noastră este Eid. Toți musulmanii sărbătoresc asta. O avem de două ori într-un an, Eid-ul mare și Eid-ul mic. Aceasta este una dintre cele mai importante sărbători pentru poporul musulman și pentru familia noastră, și Anul Nou.

I: Cred că o să vă rog să-mi scrieți. Este un cuvânt nou pentru mine.

A.S.: Îți voi scrie

I: Mulțumesc, asta ca să nu greșesc.

A.S.: O.K.

I: Puteți spune chiar și în arabă. Vom avea transcrierea interviului, interviul va fi tradus în limba română și dorim ca înregistrarea, anumite fragmente, să fie în limba dumneavoastră maternă.

A.S.: Eid nu este în limba arabă.

I: O poți spune în arabă.

A.S.: Numele este Eid. În engleză spunem Eid.

I: Ceea ce spun este că puteți vorbi despre această tradiție, o puteți descrie, în arabă. Chiar dacă nu înțeleg.

A.S.: Nu, pentru că limba noastră nu este arabă. Vorbim persană.

I: Persană? Corect. Un popor vechi. Dacă vrei, o poți povesti în persană.

A.S.: Stați liniștită, dacă întrebi în engleză, o să răspund.

I: Ar fi frumos să avem, din interviul dumneavoastră, câteva extrase în limba dumneavoastră maternă, în persană.

A.S.: Ok. Tatăl meu vrea să știe dacă ar trebui să vorbesc despre Eid sau despre altceva.

I: Da, ai putea răspunde la această întrebare despre tradiție în persană, despre această sărbătoare. Într-o frază scurtă.

A.S.: Tatăl meu vrea să răspundă.

I:. Ok, dacă vrea.

A.S.: Tatăl meu vrea să vă întrebe despre tradițiile românești. Despre nunți?

I: În România, căsătoria este o tradiție veche care, de fapt, a început cu mult timp înainte. România, la bază, este o populație rurală, oameni care trăiesc la țară, chiar sufletul țării… au fost și niște nobili la un moment dat. Dar, în satele de pe vremuri, oamenii se adunau cu toții și construiau o casă nouă pentru noul cuplu, iar băiatul mergea la casa fetei și cerea mâna domnișoarei, iar familiile negociau. În principal bărbatul era capul familiei și fata avea zestre, cum îi spunem noi.

A.S.: Este perfect, pentru un cuplu nou, o casă nouă.

I: Asta era pe vremuri, acum cand te duci la nuntă, unele familii fac nunți mari, oamenii pun bani într-un plic și, la finalul nunții, cuplul are niște bani, dar a devenit ca o obligație, pentru unii, poate fi ca o afacere.

A.S.: (râde) Tatăl meu apreciază comportamentul pe care îl vedem în România, cum se poartă oamenii cu noi, este cel mai bun comportament pe care l-am văzut vreodată. Pentru că tatăl meu a călătorit mult, în Pakistan, Iran și este pentru prima dată când vede oameni atât de amabili, care se comportă foarte bine cu refugiații, este foarte fericit să vadă asta, să simtă asta.

I: Mă simt copleșită și sunt foarte, foarte fericită pentru experiența ta, și tristă, totodată, pentru motivul care te-a adus aici. Mi-ar fi plăcut să veniți în România ca într-o vacanță. Vorbind despre refugiați, aș vrea, dacă îmi poți spune care este prima amintire care îți vine în minte când vorbim despre refugiați?

Primul cuvânt care vine în minte este fără adăpost. Ne pierdem țara, istoria noastră. Pierdem tot….

I: Și vorbind despre tradiție, despre modul în care familiile rămân împreună. Care a fost impactul asupra familiei tale?

A.S.: În România dacă ne-am logodi, nu am putea locui toți împreună într-un apartament. În Afganistan, de obicei, bunicul cumpăra un teren mare și construia o vilă. In România acest lucru nu ar fi posibil. Dacă ne logodim, ar trebui să trăim separat. Este o schimbare în tradiția noastră. România este o țară europeană cu tradiție proprie.

I: Dar părinții tatălui tău? Bunicii tăi?

A.S.: Acum sunt morți. Suntem nouă persoane. În România suntem o mare familie. În Afganistan suntem considerați o familie comună.

I: Îmi imaginez că o cină în familie este o experiență grozavă. Și în România, în generația bunicilor mei erau șase sau șapte membrii în familie. În familie cei mai mici rămâneau în casa părintească și aveau grijă de bunici.

A.S.: Și ceilalți erau separați?

I: Plecau și trăiau în altă parte. Aș dori să vă întreb… De ce România?

A.S.: Pentru că, după venirea talibanilor, dorința tatălui meu a fost să rămânem în viață. Să scape cu familia. Tatăl meu a lucrat ca judecător în Afganistan și am fost interziși. Facem parte din poporul hazara și talibanii cred că nu suntem din acel ținut. Acum talibanii ne-au etichetat ca fiind diferiți. E un adevărat genocid împotriva noastră. Am locuit în capitală, acolo locuiesc majoritatea hazarilor. Important era să plecăm. Ne este frică pentru familia noastră. Dacă ne-ar lua talibanii, ne-ar ucide. Eu și sora mea am simțit intens frica de talibani mai ales când eram studenți. Cred că asta s-a întâmplat acum cinci sau patru ani. Nu știu sigur pentru că avem un calendar diferit.

I: Aveți un calendar diferit?

A.S.: Da, avem un calendar diferit.

I: Și când este Ajunul Anului Nou?

A.S.: Anul Nou este și el diferit.

I: Cum este organizat?

Inter: Este ceva din trecut. Calendarul afgan începe în echinocțiul din martie în fiecare an, cu sărbătorirea Nowruz (Anul Nou persan, se traduce prin „Ziua Nouă”). Afganistanul și Iranul au același calendar.

I: Deci, am căutat pe internet, este Hijri Shams?

Inter: Este ceva de genul

I: Vă mulțumesc foarte mult, nu știam aceste lucruri. Îmi poți spune cum ai ajuns în România?

A.S.: The Women Judge Associaton i-a trimis un e-mail tatălui meu întrebându-l unde este. Tatăl meu le-a cerut ajutorul pentru că talibanii ne considerau dușmanii lor și ne-au alungat. Am spus doar să ne ajutați, orice țară este foarte bună. A fost foarte dificil. Cineva de la Asociație, L.H., ne-a întrebat dacă vrem să venim în România. Am spus desigur că vrem să venim în România pentru că aici viața noastră este în pericol. În 3 septembrie 2021 am intrat în Pakistan. Și din Pakistan am venit în România. Eram cam 150 de oameni și am fost transferați din Pakistan în România. Am ajuns in Romania în 10 septembrie și în 11 septembrie ne-au lăsat în Galați. Trei luni am stat la Galați. Din Galați am fost transferați la București. Suntem de un an în România și este foarte bine. Lucrez acum, lucrează și frații mei. Acesta este un scurt rezumat despre cum am ajuns în România. Nu vreau să vorbesc despre dificultățile de a intra în România. A fost o adevărată provocare pentru că toate granițele Afganistanului au fost capturate de talibani.

I: Îmi amintesc imaginile din mass-media și erau îngrozitoare. Nici nu-mi pot imagina cât de greu a fost asta pentru voi. Sunt foarte fericită că ați sosit aici și nu ați pierdut pe nimeni apropiat. Ce vă lipsește cel mai mult?

A.S.: Cel mai mult ne este dor de rudele noastre. Ne este foarte dor de ei pentru că trăiam împreună în Afganistan. Când am ajuns în România mi-am dat seama că cei mai importanți au fost oamenii pe care i-am lăsat în urmă. De ei ne este cu adevărat dor. Tatăl meu spune că este foarte important să comunici cu alți oameni. Este foarte greu să obții alte rude. Sunt de neuitat. Trebuie să acceptăm acest lucru și să ne continuăm viața. Îmi doresc o viață mai bună aici, în România.

I: Aveți obiecte pe care ați reușit să le luați cu voi?

A.S.: Nu pentru că la graniță nu ne puteam permite acest risc. Ne era frică de talibani. Toate au rămas acolo. Aveam doar o bluză și pantaloni. Era o situație foarte proastă. Tatăl meu avea doar o pungă cu ceva de mâncare.

I: Îmi pare foarte rău pentru că a fost o mare nedreptate ceea ce s-a întâmplat și nu a fost din vina dumneavoastră.

A.Z. Cât am încercat, cât am muncit, am pierdut tot! Dorința mea e să îmbătrânesc, iar fii mei să învețe româna și să reușească. E important să accepti, dar dorința mea cea mai mare e pentru copiii mei. E un sentiment neplăcut de mic să muncești, îți împlinești visul, apoi guvernul și străinii îți fură visul și nu poți face nimic. De neacceptat, dar cu timpul …