Avea o vază de cristal pe o bibliotecă cu cărți și vaza se mișca în stânga, în dreapta și ea încerca s-o prindă și tata îi spunea Hai, repede, încoace sub masă sau sub sub tocul ușii să nu cumva… și mama avea o grijă să nu i se spargă vaza de cristal.

Făceam… de când eram mici – de când eram în generală, era o oră pe săptămână pe care noi o numeam Ora de premilitară. Aveam uniforme albastre – nu uniformele de școală mă refer. Erau niște uniforme, cum să spun, cumva asemănătoare cu ale militarilor, de aia ziceam ceva… premilitară. Erau… un fel de îndoctrinare… în vederea unui posibil conflict care de fapt nu apărea niciodată dar eram ținuți tot timpul în priză cu chestia asta. Erau și mitinguri ale lui Ceaușescu în toată țara că vine bomba, că nu știu ce! Erau tot felul de lucruri d-astea care să ne țină sub tensiune și ocupați, cu mintea ocupată, ca să nu ne gândim la cât de bine sau mai puțin bine era în acele vremuri. 

Și am avut prima… prima tunsoare… care și acum am mulți colegi care își aduc aminte de ea. Nu exista pe vremea aia tunsoarea asta. Nici în Occident, nici în România. Băusem ceva ca să am curaj să mă duc să mă tund. Aveam părul cam până pe spate așa, ajungea. M-am tuns zero aici, în parte și restul l-am lăsat să cadă. Și așa m-am întors înapoi la decan: „Domnul Decan, m-am tuns.”, „Asta-i tunsură? Să vii cu părinții la facultate!”. Am ajuns acasă, m-am culcat… Și dintr-odată mă scol în plânsetele lui maică-mea. A fost o zi senzațională! Și maică-mea plângea: „Ce ai făcut? Vezi că te-au văzut vecinii așa!”. Maică-mea era disperată de vecini. Să nu cumva să facem zgomot în casă. Să nu cumva vecinii să afle că nu mă educă ei bine, că nu sunt bine îmbrăcat, că nu sunt bine mâncat. Deci, vecinii erau spaima lui maică-mea! M-am tuns după aia zero peste tot, că n-am putut s-o las așa pe mama mea, supărată mult timp. Și aia a fost ultima oară când m-am tuns.

Și n-am fost copilul să cer. Nu puteai să ceri, că nu aveau. Și cu ei nu puteai să discuți că la vremea respectivă un copil nu prea ridica tonul sau nu spunea ce vrea. Așa am fost crescuți, nu aveai voie, te dădea dacă ești obraznic.

Oamenii se respectau între ei. Nu știu dacă de frică, nu știu, crede-mă, nu m-am gândit niciodată dacă de frică. Noi îi respectam pe profesori, profesorii ne respectau pe noi. Nu cred că spusese cineva la mama mea acasă: ,,Uite, să o respecți pe aia” – nu! Era o chestie care, probabil că, probabil… nu contest nimic din treaba asta, să știi, că ce aveam primit de la părinții noștri… erau părinți care crescuseră în alt regim. Și noi aveam acea educație pe care n-am știut să v-o dăm voiă, ăsta este adevărul, și s-a ales un talmeș-balmeș din tot ce este. Oamenii se calcă în picioare. Dar atunci exista respect.

Citeam enorm de mult, și citeam Zola, Dreiser, Balzac, Dumas… tot ce-mi cădea în mână și ai mei chiar aveau o bibliotecă foarte asortată. Și deci nu… sigur că realizam și noi că nu era voie să faci manifestații sau niște distracții din alea, gen festivaluri, cum sunt acum, cu lume multă, dar nu ne oprea nimeni, de exemplu, să organizăm, la câte unul din noi acasă, deci cu număr limitat de invitați, așa numitele „Ceaiuri”. Era un ceai dansant. Nu mai știu dacă îi zicea și dansant, dar era ceai. Îi învitam la ceai! Și acolo se dansa, se glumea, se… era o plăcere. Cu sendvișulețe, cu nu știu ce… dar erau clasice, la fiecare organizam așa ceva. Iar un lucru interesant… după ce dansam: foarte rar ca cineva să aibă atunci un magnetofon și erau niște magnetofoane grosolane, Tesla, și când ziceai un magnetofon Tesla cu patru canale… era deja ceva extraordinar. Și ceva echivalent, să zic, videoplayerului din anii ’80. Puțini aveau și cine avea… toți ne duceam al ei și ascultam sau îi invitam la ceaiuri să ne asigure suportul sonor.

Televizor am avut foarte târziu. Era perioada cu grupurile de copii din sat, adică adolescenți mergeau la o anumită persoană, inclusiv în satul vecin, ca să vedem Dialog la distanță.

V.G.: Eu eram în practica de vară, la porumb și… am fost felicitată  pentru activitate. Nu mă priceam, ai mei n-au lucrat la câmp, la așa,  și am tăiat porumbul. Eu am crezut că-l sap că toată lumea săpa cum trebuie și eu am zis că fac la fel! Dar de fapt, în urma mea să uscau toate și… când au văzut, eu tăiasem. La fel erau grămăjoarele, dar nu era nimic bun și am crezut că mă pedepsește. Și m-au chemat la școală, și m-au felicitat și m-au făcut utecistă. Am fost atât de fericită! La toată lumea am spus! Am ajuns acasă cu carnetul. Nu mai puteam de bucurie! Nu era nimeni ca mine!

Și ce mi-aș fi dorit eu în viață să ajung… n-a fost să fie. Mi-ar fi plăcut să lucrez într-un laborator criminalistic, într-un anonimat complet și să fiu atât bună încât când cineva va primi un raport, ceva, făcut de mine, să nu se îndoiască.

Doamna O. S. a copilărit în cartierul din preajma Patriarhiei, pe strada 11 iunie, București. Tatăl ei era un mic negustor de lapte și iaurt.
Ce povești știi despre iele? Dar despre viața Sfântului Nicolae și minunile dăruite familiilor care îl au ca sfânt ocrotitor? Doamna O.S. își amintește cu drag de când era copilă, a împărtășit cu noi povești cu iele, obiceiuri din satele macedonene și despre viața și minunile Sfântului Nicolae.

În 1915, când a izbucnit genocidul Armean, bunica doamnei C.C., P., a luat-o de mână pe mama dânsei, atunci copilă, iar cele două au ajuns, împreună cu soțul doamnei P., prin Tbilisi, în România. O poveste despre identități păstrate și o țară care i-a primit, cu brațele deschise, ca pe toți oamenii de treabă, așa cum spune chiar C.C.

Este filolog și a făcut parte din prima generație care a absolvit, în 1964, Institutul Pedagogic de trei ani din Constanța (în prezent, Universitatea ”Ovidius”). Este și scriitor, a publicat numeroase articole, recenzii și studii de profil, dar și literatură și poezii. A predat limba română și franceză la mai multe instituții preuniversitare din Constanța, timp de 44 de ani.

Genocidul Armean a lăsat urme adânci asupra a milioane de etnici care, deși supraviețuitori, au lăsat în urmă oamenii pe care îi iubeau, uneori chiar și limba sau obiceiurile, pentru că le-au fost șterse brutal. Dar într-o mare de drame, există și licăriri de speranță sau oameni simpli care ajută. Citește povestea de viață a doamnei E.S., care provine dintr-o familie armeană, care a avut multe de înfruntat până să ajungă în România.

Domnul M. este născut în 1942 și are descendență armeană: bunicul lui a venit în România și s-a stabilit în Bucecea, Botoșani, unde s-a căsătorit cu o româncă. Domnul M. și-a trăit copilăria înconjurat și de comunitatea de armeni, unde a auzit limba și a deprins obiceiul de a povesti, tacticos și domol, despre câte-n viață și în stele. Se consideră și armean și român, iar acum, după mulți ani, e parte integrantă din comunitatea armenească locală.

Interviul cu doamna N.P., născută în Odesa, e un du-te vino constant între aici și acolo, între siguranță și frică, între recunoștință și incertitudine. Dar, cel mai mult, răzbate din el sentimentul de dor, de ajutor primit și oferit cu inimile deschise, de legături pierdute și create de la zero. Iar noi suntem onorați că i-am putut asculta povestea.

Născut în Liban, cu cetățenie palestiniană, refugiat în Siria, Dubai și apoi, în România: repere geografice din viața lui S.R. Există însă repere mai importante, pe care le poartă în el el: o moschee, singura rămasă în picioare în satul de origine și singura care i-ar putea indica unde sunt terenurile familiei lui, de mult abandonate. Amintirile mamei lui, M.T., despre viața simplă și liniștită de la țară din Palestina, înainte de fugă și corturile în care ea însăși a copilărit. Speranța că într-o zi, va ajunge înapoi, împreună cu copiii lui, cărora le povestește ce înseamnă să ai rădăcini în locul în care te-ai născut. Află povestea amândurora în interviul lor comun!

Amintiri despre cum bunicii sunt atât de importanți, despre cum puterea blajinității lor insuflă valori care pun baze solide, iar sfaturile primite de la aceștia pot fi date mai departe atunci când noi vom ajunge bunici. Uneori, nedreptatea te poate face să acționezi cu arma în mână. Dar arma poate deveni cuvântul. Cuvântul explicativ, blând, dorința de a aduce înțelegere și pace. Să cauți să înțelegi, fără să porți ranchiună.

O lecție despre puterea optimismului, despre cum curajul devine neînfricare, dar și cum pasiunea te poate ține cu fruntea senină. Poate că nu întâmplarea face ca acele persoane care au trecut prin experiențe inimaginabil de dificile, descoperă niște resurse fenomenale de a merge înainte, zâmbind sincer, dar și cu puterea de a împărtăși experiențele lor, nu pentru a primi compasiune, ci pentru a ne ajuta cu sfaturi blânde să descoperim aspecte ale vieții.

Domnul A.P. își urmează consecvent pasiunea pentru trecut, istorie și adevăr încă de pe vremea când era în școală. Fiu de refugiat grec, născut în România, acum locuiește în Grecia. Dar asta nu l-a împiedicat să cerceteze prin amintiri și arhive, până într-acolo încât chiar el însuși să descrie noi file de istorie în ceea ce privește relațiile dintre Grecia și România.

Bunicul doamnei M.O. a venit din Grecia în România înainte ca ea să se nască. Probabil în urma unui conflict politic, după cum spune dânsa. Pentru ea, România este țara în care s-a născut, care nu se poate șterge. Dar Grecia este țara de suflet care a primit-o înapoi: ea a onorat amintirea originilor mutându-se pentru o perioadă în Grecia și obținând dublă cetățenie. Citește-i povestea pentru că, printre altele, vei afla și înțelesul copilărescului ala-bala-portocala!

Doamna învățătoare I.O. a format multe generații și este mereu preocupată să descopere lucruri mari. În prezent studiază limba engleză și se ocupă de monografia satului. Un interviu colectiv, luat într-o după-amiază toridă, care îi mai are ca protagoniști pe domnul Ș.V., cuplul S și domnul S. Toți, locuitori în Rogojești, din Bucovina, numit în germană Rogoschestie. În zonă se folosește, pe lângă limba română, și ucraineană, pentru că mulți dintre locuitori sunt descendenți ucraineni sau ucraineano-polonezi. Iar dacă vă întrebați de unde vine numele satului: de la rugă și un obicei ucrainean, adoptat și de români.

Domnul S. are o carieră impresionantă în învățământ. A fost profesor de matematică, fizică, rusă, chiar și diriginte. Timp de 27 de ani, a fost director de școală. Ține la tradiții și conduită, dar și la amintirile pe care ni le-a împărtășit cu entuziasm.
Un interviu colectiv, luat într-o după-amiază toridă, care îi mai are ca protagoniști pe doamna I.O.., cuplul S și domnul S. Toți, locuitori în Rogojești, din Bucovina, numit în germană Rogoschestie. În zonă se folosește, pe lângă limba română, și ucraineană, pentru că mulți dintre locuitori sunt descendenți ucraineni sau ucraineano-polonezi. Iar dacă vă întrebați de unde vine numele satului: de la rugă și un obicei ucrainean, adoptat și de români.

Un cuplu trainic, cu o voioșie care aduce zâmbetul pe față. Povestea lor de iubire, celebrată cu mare alai la nunta din anul 1969, se intercalează cu amintiri despre copilărie, tinerețe și tradiții.
Un interviu colectiv, luat într-o după-amiază toridă, care îi mai are ca protagoniști pe doamna I.O., domnul Ș.V. și domnul S. Toți, locuitori în Rogojești, din Bucovina, numit în germană Rogoschestie. În zonă se folosește, pe lângă limba română, și ucraineana, pentru că mulți dintre locuitori sunt descendenți ucraineni sau ucraineano-polonezi. Iar dacă vă întrebați de unde vine numele satului: de la rugă și un obicei ucrainean, adoptat și de români.

Ceea ce la un moment dat era o știre de interes global urmărită în media, acum are față, glas și amintire. Asculți pe cineva care a trecut prin experiența respectivă, relatează evenimentul prin propria trăire, iar totul capătă o altă dimensiune. Nu știi cum să reacționezi, pentru că e totul atât de crunt, încât și empatia își rătăcește drumul.
O familie norocoasă care și-a găsit refugiul aici, în România. O pildă despre cum poți pierde totul pentru că nu deții întotdeauna controlul , dar, mai ales, despre cum să nu te lași înfrânt.

Uneori, „acasă” e un sentiment, nu un loc. „Acasă” pot fi oamenii care te fac să te simți parte din căminul lor. Deși L. și V.C. nu erau acasă, în Ucraina, ci în Dorohoi, unde i-am întâlnit, ne-au primit cu căldură. Și chiar dacă amintirile despre care vorbesc nu sunt cele mai plăcute, au împărtășit experiențele lor cu zâmbetul pe buze, demonstrând puterea de a accepta și de a merge mai departe. Și-ar dori să rămână în România, și-au dorit să ajungă în România. Ne apreciază poate mai mult decât o facem noi înșine.

Doamna R. avea 6 ani de când a fost nevoită să plece din Cernăuți. Tatăl ei, funcționar de stat, a fost evacuat în vagoane militare, împreună cu familia lui și arhivele statului și steagurile românești. Ulterior ajungerii în România, au urmat ani în care toată familia a fost mutată dintr-o parte în alta, colindând țara în funcție de angajamentele tatălui. Stabilită în Târgu Mureș în anii ’60, doamna R. încă ține vie identitatea românească cu cei care, acum, sunt în Cernăuți.

Doamna T.B. a trăit, de-a lungul vieții, în două Românii: cea în care s-a născut – România Mare, și cea de acum și aici, în care a venit pentru a fi alături de fiica ei, după pensionare. Doamna T.B. și-a trăit viața ajutând – prin prisma profesiei de medic chirurg pediatru și mai apoi profesor, dar și prin prisma căldurii sufletești pe care o emană, fără să își dea, poate, seama.

Domnul A.O., de origine din Republica Moldova, își trăiește a doua tinerețe în Iași, jucând cel mai adesea șah. L-am prins la o discuție despre trecut, despre chemarea pământului natal, despre originile rusești și amintirea Nistrului în care înota când era copil, înainte să fie campion.

Doamna D. s-a născut la Medeleni, un sat din Republica Moldova. Anii ’40 i-au marcat copilăria de tragerea sârmei ghimpate peste Prut, care i-a despărțit familia și apropiații între aici și acolo. Povestea doamnei D. este una plină de doruri, resemnări, dar și triumfurile spiritului uman asupra neajunsurilor și traumelor. Despre familie, deportările în Siberia, obiceiuri și tradiții, dar și libertatea din România, vă spune chiar dânsa:

Atâta vreme cât ne amintim de ei, oamenii nu mor niciodată. Asta se întâmplă și în cazul bunicilor și părinților doamnei A.S., care, până au ajuns în România, au trăit parcă mai multe vieți. Ce i-a unit pe unii dintre ei a fost asemănarea experiențelor. Pe noi, ne-a uimit și onorat tabloul genealogic zugrăvit de doamna A.S., precum și căile istoriei pe care familia ei le-a umblat ca ea să poată fi aici, acum.

Acest interviu îl are ca protagonist pe R.S., născut în 1924 în Macedonia iugoslavă (actuala Macedonie de Nord). Din copilăria petrecută în Volkovia, nu departe de capitala actuală Skopje, R.S. își amintește tradițiile și gândirea magică ce se întrețeseau cu o viață simplă, în care toată familia trăia în aceeași casă. În 1936, părinții lui s-au mutat în România, și aici începe aventura unui copil pe care românii îl porecleau „sârbul”.

O femeie care la portița tatei, la portița gardului, avea ochii înlăcrimați și își ștergea ochii cu un capăt de năframă, pentru că îi curgeau lacrimile, iar pe poarta mare a casei erau duse de acolo, plugul, calul, vaca, ce și s-a mai dat în scris că i se ia și pământul, deși nu era boieroaică, era țărancă harnică. Asta era, asta mi-a rămas ca imagine. Avea familie, avea soț, avea copii, și au rămas și ei ca mine, pe ei i-am înțeles cel mai bine .

 Eram și bolnăvicioasă și odată vine bărbată-miu de la serviciu și zice: „Tu, a spus de la partid să te duci până la ei” „Ei” zic, „Ce-o să-mi facă ăia?” Și mă duc. Când m-am dus, stăteau la o masă parcă erau la cina de taină, era o masă lungă învelită în verde. „Tovarășa C, de ce nu veniți la ședinte?”  Dar eu de colo, deșteaptă, că zic, câteodată și deșteptăciunea strică, dar nu mi-a stricat, dar într-o parte sigur mi-a stricat. Zic: „Nu vin fiindcă m-ați dezamăgit”.  Dar ei au.. era una dintre… se uită la mine și zice  „Și cum v-am dezamăgit?”  „M-ați dezamăgit, cum vreți să spun? Cuvântul este singular!”   „Și de ce nu vă dați demisia?”  „Păi dați-mi o hârtie că vi-o dau” Și-mi dă o hârtie. Îmi dă o hârtie și scriu acolo că cer să fiu exclusă din partid, să mă dea afară din serviciu. Cine ar fi îndrăznit așa ceva? Eram a doua pe regiune. Am pus-o „Poftim” și-am plecat. Nici bună ziua, nici nimic, am plecat. Mă duc acasă, bărbată-miu zice: „Tu” zice „Știu eu, ai făcut bine? Tu ai făcut bine că așa ți-a spus inima, dar gândește-te. Acuma ce-ai să faci? Ieși din servici”.

Știam că maică-mea voia mereu să se ducă la CAP. Și obligându-i așa, îmi amintesc că a renunțat la croitorie, a mai lucrat prin în timpul liber, așa și s-a dus vreo 9 ani la CAP. L-a obligat și mai lucra în timpul liber, așa, dar ne-am făcut și noi mai mărișoare și nu știu câți ani, de când am terminat clasa a 6-a, a 7-a și ne-am dus la școală mai departe, în vacanță ne trimitea în locul ei ca să poată ea să lucreze, na, că scotea bani dacă lucra. Și noi fiind copii, ne duceam, erau șefi de echipă și de irigații, știu eu, cam așa ceva se numea și ne așteptam ca copii acolo, că eram mai mulți. Și se mai duceau copii în locul părinților și, ne accepta ca copii acolo, că eram mai mulți. Și se mai duceau copiii în locul părinților. Și ne duceam, îmi amintesc vara, că era o, nu era muncă, era la grădină, la marginea satului, practic culegeam roșii, dar nu era o muncă așa… era de copil chiar. Sincer noi eram mărișoare, ne făcusem așa de vreo 13 ani, 14 cred. Dar în schimb așa știu, că era o ordine și o disciplină. Ne trezea dimineața, cutărică, cutărică, dădea din poartă în poartă și rămânea la căruțe. Astăzi vă duceți la fasole, mâine vă duceți la fiecare știa de acasă, 10 lei, un coș, ce le trebuia la muncile respective, venea conductorul cu căruța, lua femei câte 5 în căruță și le ducea în câmp, seara le aducea. Își lăsa căruțele acolo, la undeva la margine făcuse adăpost pentru cal, controlorul, conductorul ăla dimineața se ducea, aducea căruța, lua lumea din sat, se ducea… așa știu, na, la muncă.

Aaaa, ce istorii o fost atunci în timpul secetei. Secetă și războiul. La sat, dar nu era așa multe cum e acum, fântâni, nu era nici …. mai necăjiți de-ăștia de umblau prin sate, strângeau buruieni de prin șanțuri și mâncau. Nu era apă din fântână, stăteau cu cana legată cu sfoară, dă-i drumul în fântână să cadă vreo trei fire de apă. O fost greu tare. Dar ei erau obișnuiți așa. Greu, dar acu îi bine de trăit, doamnă.

24 de ani, pe 25 așa. Și ne-a dat niște teste, pe care, eu fiind cel mai proaspăt care am absolvit, am reușit primul să rezolv. Am depus pe masă, după vreun sfert de oră sau mai mult sau mai puțin, nu știu exact, a reușit al doilea. Tot era mai tânăr decât ceilalți. Și am reușit noi doi, la ceilalți le-a spus că „sunteți liberi”, iar nouă ne-a dat angajare și mie mi-a dat angajare la gospodăria agricolă care se forma în Iorești. Atuncea erau regiune, regiune București. Și m-am prezentat acolo și m-a dat la o secție, Prințul Ghica. Prințul Ghica avea o secție în comuna Drăgălina, de la comuna Drăgălina spre nord la vreo 2 km, avea o fermă acolo. Eu nu știu cât pământ avea Ghica, că avea grajduri mari, două case mari. Una pe care o avea pentru muncitori, casa cu etaj, tip vagon așa. Și una era tip nou, tip vilă și acolo nu era nimeni, doamnă, cu ea, când am venit eu. Și ferma Ghica, acolo în comună, era gospodăria agricolă mai veche, nu ca asta nouă care se forma, mai veche. Și de la firma mare, de la gospodăria aia am preluat eu. M-au trimis, am preluat și acolo am lucrat până la Revoluție.

Războiul își vedea de treaba lui, dar lumea era necăjită din cale-afară. Cei care aveau copii mulți, vaaai, eu numai când mă gândesc la mama Ileana de la Valea lui Ion (n.r. mătușa, sora mamei), Dumnezeu s-o odihnească în pace. Ea avea 3 copii când s-o schimbat sistemul, ea era cea mai necăjită. Pentru că bărbatul ei, bădia Mihai, cum îi ziceam eu, era dus. Adică i-o mobilizat și i-o dus în război. Care o mai venit, o mai venit. Care n-o mai venit, n-o mai venit. La mama Ileana n-o mai venit. Dacă n-o mai venit, săraca… o rămas Rodica… avea 3 ani sau 2 ani. Era extrem de greu. Cu o casă gata dărăpănată, cu… mă rog, să n-ai niciun venit de nicăieri, să nu poți să faci nimic. O căpătat… bădia Mihai ăsta o murit în război, i-o dat un venit la 3 copii ca să aibă ce mânca, o bucățică de pâine. Și venea săraca aici la mine, la mama, nu la mine, venea la mama și făceau amândouă. Și-i dădea mama, îi dădea și ei. Ce era. Se ducea la moară, îi dădea și ei 10 kilograme de făină ca să aibă ce să pună, să facă măcar geandră la copii. Pui făină în ceaunel, pui sare și olecuțică de făină de porumb, pui așa deasupra. Și ai să mănânci geandră și cu mămăligă… cât am mai mâncat eu, pfai de mine, numai geandră cu mămăligă. Și după aceea, când începe să se umfle, pui olecuțică de făină ca să se îngroașe și aștepți olecuțică ca să se facă, să se facă geandră. Și acolo poți să pui o lingură de zahăr, poți să pui așa. Și mămăligă care-i caldă poți s-o pui acolo. Și mănânci geandră cu mămăligă.

Războiul.. l-am simțit, dar nu știam. Mergeam cu mama pe șoseaua Galata până ce treceam linia trenului și mamaia spunea „Hai, hai, stai, hai să stăm aicea jos”. Ea o văzut avionul care bombarda probabil. Dar eu zic „Vai, uite ce cade sus”. Și era o bombă, lăsase avionul de la pentru gară, că era gara de-acuma, gara mare. Și zic „Mamă, uite ce…” dar mama „Nu, nu, nu te uita” și m-a întors cu fața în jos să nu mă mai uit în sus. Și bomba aceea a căzut drept pe dealul Galății.

Îmi amintesc eu multe. Eram elev la profesională, dar să vă, să vă spun cum a început colectivizarea: în comună, mergeau echipe de la școală, de la Consiliul Popular, de la Consiliul Popular Sighișoara, în frunte cu secretarul de partid și la noi, la familia noastră, chiar s-o nimerit doi profesori care-i aveam la școală. Doamna profesoară de istorie, doamna Florea și domnul profesor Florea de matematică. Și au venit la lămurit. Și a venit azi, a venit mâine și după câte îmi aduc aminte, tata a zis către mama: „Tu, Marie, hai să te inscriem pe tine colectivizată”, pe tata nu puteam să-l înscriem că avea servici. Tata era mecanic de motocopă în stația Sighișoara. Și a intrat mama în colectiv, datorită faptului că au venit profesorii ăia și noi eram 3 copii la școală. Eram eu și încă 2 surori. Și tata, ca se se aibă bine cu profesorul și să le meargă bine, mă rog, așa a fost atunci, a înscris-o pe mama la colectiv. În fine, am crescut mai mare și mergeam eu la CAP, când eram în vacanțe. Aveam 17 ani, 16-17 ani și mergeam la treierat, la transport grâu, cu o compresă de lemn, făceam câte, vreo 2-3-4 norme și în timpul ăsta, mama stătea acasă, avea de lucru, ne spăla, făcea mâncare…

A luat pământul deodată la toți, nu aveai grădină, chiar eu cu bărbată-miu, că eram măritată, aveam grădina mare, ți-a luat o bucata așa cu livadă, cu ce-a fost. Și a lăsat 15 ari și restul a dat la altul care n-a avut loc de casă și i-a făcut casă. Peste drum aveam o bucată de vie, 15 ari cum era la țară, cum erau la țară loturile unde stăteam eu în satul nou, de vie îngrădită cu gard, doamnă. A venit unul din Flămânzi, o luat fată, și a venit și mi-a luat via, când s-a însurat el acolo a venit, dată de la colectiv. Aveam gard roată împrejur, era dincolo via, aici drumul și noi stăteam așa aici. Și făcusem un pârleaz, dumneata nu știi ce-i, așa o pășitură. Și băiatul cel mai mic avea poate, nu știu, am uitat câți ani avea atunci, a vrut să intre să ia din via pusă de mine un strugure de poamă și l-a batjocorit, l-a fugărit de-acolo vecinul care luase via.

Era foarte rea lumea, nu numai astăzi, de când e lumea. Care n-a avut, la acela i-a dat și de la care a fost a avut, a luat. Le-a luat, locuri de casă au luat.

Norme, după norme. Aveai 100 de norme, luai 500 de lei bani. La, bunăoară, la lichidare, dacă ieșeai cu anul bun, mai dădea la lichidare, dar nu numai bani, că noi luam și cereale, de toate luam. Într-un an am luat brânzioare și o dat și vin, tot ce avea CAP-ul dădea și la oameni. Au fost livezi multe, cu multă vie, dar s-o distrus și n-au mai putut să îngrijească de vie, cât s-o uscat, care au scos-o, au pus salcâmi… Și iaca așa cu tutunul.

Înainte de colectivizare se semăna aici mult in, era o topitorie la vreo 35 de kilometri de Făgăraș. Cine semăna in, când îl culegea, îl ducea acolo, îl preda și imediat primea bani. O cam dispărut inul, o cam dispărut cânepa de la noi, de după colectivizare. Oricum, altfel, se făcea orice. Suficient și să mănânce omul, și să vândă. Ce-au apărut după colectivizare au fost aprozarele. Nu mai veneau atâția particulari din alte zone, că le luase și lor pământul, nu mai veneau atâția în piață și a făcut aprozare, e drept că erau bine aprovizionate. Și magazine de lactate, că de alea n-o fost, omul își lua lapte de la cine avea vite, la noi au fost și înainte mulți oieri, așa că cu brânzeturile am dus-o bine.

În ’47 o fost foamete, dar nu s-o găsit nica, adică s-aduni ceva ca să mănânci, că n-aveai cum. Și se duceau părinții cu oghealuri, cu lăicere, cu ce-o mai găsit. Că făcuse bordeie în pământ și o luat tot din casă de la lume, oghealuri, perne, mă rog. Și o vârât în bordeiele acelea și ei dormeau acolo. Și când au dat mamele noastre că sunt lucruri acolo, s-au dus și-au luat, cum au putut. Care-o prins, o luat, care nu … Și s-o dus și-o luat. Și-apoi părinții ce-au făcut. Tata după ce-a venit, s-o dus, mă rog…S-o dus și-o dus un ogheal, îmi aduc aminte că zicea mama „Vai de mine, cum ce-am să mă învelesc eu, că tac’tu o luat oghealul și-l duce”. Și-o venit cu o traistă de grăunțe înapoi pe ele. Și mama ne cocea grăunțe și mâncam. Se ducea mama în timpul verii când a ieșit grâul, se ducea unde avea pământul și tăia spicele și venea acasă, și le dezghioca, și ne cocea grâu și mâncam. N-aveai ce să mănânci, nu era, nimic. Da, și mâncam. De foame ce nu mănânci? Când ți-e foame, mănânci, și mâncam. Și ni se părea bun, ca copiii, nu știi mata? Și iaca, asta este, le-am amintiri cât oi trăi, o viață întreagă.

Și ziua când a plecat pe front mi-o amintesc în fiecare toamnă, o trăiesc, durerea respectivă o trăiesc absolut în fiecare toamnă. Pentru că m-a luat în brațe să-și ia rămas bun, mi-a venit să plâng și n-am vrut să mă vadă că plâng. M-am dat jos din brațe am zis că trebuie să merg undeva. Nu aveam nicăieri de mers. Am ieșit în curte. A fost un moment care mintea mea nu era prea prezentă, nu-mi amintesc decât până am ajuns lângă gard. La poarta era o floare de, asta care apar toamna, cicoare… De câte ori o văd toamna îmi aduc aminte de momentul și trăiesc acel moment. O floare de cicoare și un copac de frasin.
Eram odată cu băiatul în mașină, undeva nu în România, în Canada și am tresărit și m-a întrebat ce s-a întâmplat. A fost ceva inconștient. Am tresăit pentru că am văzut din mașină o floare de cicoare.

Acuma a venit iarnã, prizonierii ãştia, colegii lor care aveau o cãruţã platformã, de tras cu mâna. Luau pe morţii ãia şi îi ducea acolo la şopurile alea. A venit zãpadã, viscol, tremur. Tot a dus. Acuma a venit primãvarã, trebuia sã ducã de acolo. Noi am mers cu cãruţa, se topise aşa încet zãpada, prizonierii ãştia de era de ni-i ia pus nouã în cãruţã, 40 era..ia aşezat aşa ca lemnele pe cãruţa noastrã, pe amândouã. Şi dincolo, către Braşov, au făcut o groapã lungã şi pe urmã cu carul am mers acolo şi acolo le-a aşezat un rând, bãga pãmânt peste ei, iarã un rând :hitolerii, ungurii, românii, nemţi. Şi a fãcut mormântul ãla acolo şi l-a astupat, acolo. A trecut timpul încetişor, nimic nu era, nicio floare nu e există acolo, nimic. Peste tot se cautã mormintele de la eroii de la Cristian, sunt 40 de morţi, prizonieri, armatã şi nu existã nicio floare, nimic.

Ne-au transferat de la un lagăr la altul, la muncă de mină, asta a fost în martie. Și atuncea era încă ger şi viscol, mergeam pe jos, nu puteai să vezi înainte, numai așa înapoia, așa viscol era. Şi unde veneam, în lagărul ăla, nu era apă. Şi cum a venit  din mină afară, puteţi să  daţi seama, de cărbune am fost tot negru. Atuncea o zi, ne-am spălat numai cu zăpada, acolo, când veneam în lagăr, dar după aia, a aranjat lagărul cu astă de afară ca să putem să mergem la baia locatarilor, acolo. Atuncea am mers acolo, până ne-a făcut nouă o căsuţă aşa, bine, era acolo înăuntru vagonete din astea goale unde făcea sub aia poc şi încălzea apa. Și după aia nu era lighean, era din scândură făcută, aşa  ca asta lungă şi așa de lată, de spălat. Până a făcut atuncea baia mare unde putea să mergi o echipă întreagă să facă baia.

Pâine se cumpăra, dar zilnic se gătea. Nu erau frigidere. Îmi amintesc cu drag, când venea Crăciunul, făceau bomboane de salon şi alea erau, nu ştiu, o cutie de metal şi erau aşa locuşoare şi făcea pe sobă ceva de zahăr topit şi cu arome şi le alătura acolo. Şi alea se întăreau. Era zahăr topit, ca nişte bomboane de pom cu esenţă de căpşuni, de zmeură. Şi în cutiuţele alea se punea apă şi se turna acolo fierbinte, şi alea se întăreau şi pe urmă le răsturna şi le punea în hârtie. Dar totdeauna pe noapte să nu ştie copii, dar bomboanele le vedeam, puneam acolo şi scoteam câte o bucăţică. Aşa era şi cu berea. Pe vremea aia se făcea bere în casă şi noi avea o pivniţă şi erau sticle. Noi aveam sticle cu dopuri care se închid ca de metal şi erau de juma de litru. Şi nu ştiu cum se făcea şi le ducea în pivniţă. Şi apoi noaptea făceau poc poc poc. Şi era bere neagră.

Într-o clasă eram toţi. Aveam şcoala aici în sat. Şi aveam învăţători veniţi întotdeauna din ţară. Îmi amintesc şi vă spun aicea la noi, în Bihor, nu prea se găseau oameni cu şcoală, cu pregătire. Nu prea se duceau. Gospodarii satului ce ziceau: “Apoi lasă, că nu-l fac eu popă… Să meargă cu oile, cu animalele”.

Bunicul meu era lãcãtuş mecanic, avea atelier, avea şi strung şi de toate. Repara de toate, repara pluguri, fãcea pluguri, fãcea… da… a avut motor electric. În Râşnov, în 1910 s-a fãcut prima uzinã electricã şi râşnovenii au fost printre primele care au avut curentul lor. Bunicul, când a fost tânãr, a fost vreo 5-6 ani calfã prin Europa şi a învãţat, dupã ce a terminat meseria la un meseriaş, dupã pleca. A fost în Viena, Budapesta, Bratislava, peste tot. Am acasã, a lucrat juma de an sau un an şi a primit cã a fost muncitor bun. Şi dupã ştia sã le facã pe toate, şi pompe, şi cutare şi cutare. Şi dupã s-a cãsãtorit şi a luat-o pe bunica în Viena, acolo a gãsit serviciu, şi lui bunica nu i-a plãcut. Şi atât l-a bãtut la cap pânã a venit acasã, şi dupã i-a pãrut rãu cã a plecat din Viena, pânã a murit. Dupã a venit rãzboiul, dupã aia i-a luat tot. Dupã rãzboi, cã avea atelier, avea strung, bormaşinã, da’ toate cu mâna. Dupã rãzboi, dacã nu mai avea curent, fãcuse o roatã aşa mare, cu zimţi, pe deasupra o roatã micã şi nişte transformatori, curea, şi când avea ceva, nu lucra în fiecare zi la strung, numai când trebuia sã-şi facã o piesã, ne chema pe noii copii: „Hai!! Daţi de roatã”, mergea aşa uşor şi bunicul lucra, şi dupã bunicu mergea şi ne cumpãra câte o îngheţatã.

Mâncare foarte puţinã, mulţi au murit. Am stat în etaje, la lemn, fãrã lenjerie, fãrã nimic, acoperit cu palton, mai ales la început. Pe urmã, dupã 3 ani a început sã fie mai bine. Ne-a dat şi lenjerie la dormit. Ne-a dat şi bani, dar banii ni i-a tras cã ne-a dat haine, cioloveci, haine groase ruseşti, şi trebuia sã le plãtim, aşa cã banii nu prea i-am primit în mână. Şi mâncare trebuia plãtit şi era slab, foarte slab. Castraveţi acri ca supã.

Aia îmi aduc aminte cât oi trãi şi eram copil, doamnã, la 6 ani jumate. Şi a venit într-o zi, țiu minte, a fost bombardamentul ãla teribil chiar în ziua de Paşti şi eu mã jucam sub mãr. Avea în curte un mãr. Și mã jucam sub mãr, şi când au sunat sirenele şi ãstea, toţi ãştia mai vârstnici, mama, tată, bunica, bunicu s-au ascuns în pivniţã şi de mine au uitat, domne şi am rãmas sub mãr. Şi când a început bombardamentul, sigur, m-am speriat, copil, n-am fugit, dar am stat pe loc acolo, şi probabil, cum era bubuiturile ãlea, suflu ãla m-a aruncat de sub mãr într-un perete de lângã casã şi era chiar uşa de intrare de la pivniţã şi atunci o deschis uşa şi când m-o vãzut sigur s-au speriat, o uitat de mine. De asta îmi aduc aminte. Amintirile rãmân, domle, şi ãlea grele se uitã mai greu decât ãlea bune. Ãlea bune se uitã mai iute.

Nici nu ştiu de bunici. Mama lui tata a trăit până am avut 2 ani. Din partea mamei îmi amintesc foarte vag pe taica Badea care cred că aveam vreo 5 ani aşa, era din altă comună, că mama nu era din sat, vreo 5 km, şi totdeauna m-a aşteptat cu un coşuleţ cu fructe. Dacă era vară, erau proaspete, toamna erau din alea păstrate, dacă era iarnă erau coapte: mere, pere, prune. Şi în primul rând a trăit până târziu mama mamei care o chema Iana. Şi era taica Badea şi maica Iana, şi maica Iana când venea la noi, făcea un fel de brânzică, dar era ceva untos, moale, vorba mamei: “Mănâncă, mama, că e bun!”. Tot ce aducea maica Iana era foarte bun. Aducea brânzica asta, nu totdeauna că probabil nu avea întodeauna şi lipie făcută atunci proaspătă, câteodată era şi caldă, dacă era vară. O înfăşura în foi de nuc şi într-o faţă de masă alba, ca să ajungă caldă cu ea la noi. Şi mâncam lipia cu această brânzică. Şi îi dădeau lipiei cu zahăr dizolvat pe deasupra, dar lingeam lipiile alea nici nu-ţi închipui, şi mâncam lipie şi goală, era adusă de maica Iana. 

Dacă ai de azi pe mâine /Totdeauna câte-o pâine,
Dacă n-ai dureri în oase/ Şi-ai picioare sănătoase,
Dacă ai şi-un bun în stomac/ Nu te poţi numi sărac.