Interviuri

Interviuri

Ei încă îsi mai amintesc și au vrut să ne împărtășească. Ne-au povestit câte ceva din incertitudinea, entuziasmul și tristețile vieții puse la încercare.

Experiențe aduse de vremuri, cu victoriile, înfrângerile și învățămintelor lor.

Ca să nu se piardă, noi le-am păstrat gândurile aici.

Fragmente

Și ziua când a plecat pe front mi-o amintesc în fiecare toamnă, o trăiesc, durerea respectivă o trăiesc absolut în fiecare toamnă. Pentru că m-a luat în brațe să-și ia rămas bun, mi-a venit să plâng și n-am vrut să mă vadă că plâng. M-am dat jos din brațe am zis că trebuie să merg undeva. Nu aveam nicăieri de mers. Am ieșit în curte. A fost un moment care mintea mea nu era prea prezentă, nu-mi amintesc decât până am ajuns lângă gard. La poarta era o floare de, asta care apar toamna, cicoare… De câte ori o văd toamna îmi aduc aminte de momentul și trăiesc acel moment. O floare de cicoare și un copac de frasin.
Eram odată cu băiatul în mașină, undeva nu în România, în Canada și am tresărit și m-a întrebat ce s-a întâmplat. A fost ceva inconștient. Am tresăit pentru că am văzut din mașină o floare de cicoare.

Acuma a venit iarnã, prizonierii ãştia, colegii lor care aveau o cãruţã platformã, de tras cu mâna. Luau pe morţii ãia şi îi ducea acolo la şopurile alea. A venit zãpadã, viscol, tremur. Tot a dus. Acuma a venit primãvarã, trebuia sã ducã de acolo. Noi am mers cu cãruţa, se topise aşa încet zãpada, prizonierii ãştia de era de ni-i ia pus nouã în cãruţã, 40 era..ia aşezat aşa ca lemnele pe cãruţa noastrã, pe amândouã. Şi dincolo, către Braşov, au făcut o groapã lungã şi pe urmã cu carul am mers acolo şi acolo le-a aşezat un rând, bãga pãmânt peste ei, iarã un rând :hitolerii, ungurii, românii, nemţi. Şi a fãcut mormântul ãla acolo şi l-a astupat, acolo. A trecut timpul încetişor, nimic nu era, nicio floare nu e există acolo, nimic. Peste tot se cautã mormintele de la eroii de la Cristian, sunt 40 de morţi, prizonieri, armatã şi nu existã nicio floare, nimic.

Ne-au transferat de la un lagăr la altul, la muncă de mină, asta a fost în martie. Și atuncea era încă ger şi viscol, mergeam pe jos, nu puteai să vezi înainte, numai așa înapoia, așa viscol era. Şi unde veneam, în lagărul ăla, nu era apă. Şi cum a venit  din mină afară, puteţi să  daţi seama, de cărbune am fost tot negru. Atuncea o zi, ne-am spălat numai cu zăpada, acolo, când veneam în lagăr, dar după aia, a aranjat lagărul cu astă de afară ca să putem să mergem la baia locatarilor, acolo. Atuncea am mers acolo, până ne-a făcut nouă o căsuţă aşa, bine, era acolo înăuntru vagonete din astea goale unde făcea sub aia poc şi încălzea apa. Și după aia nu era lighean, era din scândură făcută, aşa  ca asta lungă şi așa de lată, de spălat. Până a făcut atuncea baia mare unde putea să mergi o echipă întreagă să facă baia.

Pâine se cumpăra, dar zilnic se gătea. Nu erau frigidere. Îmi amintesc cu drag, când venea Crăciunul, făceau bomboane de salon şi alea erau, nu ştiu, o cutie de metal şi erau aşa locuşoare şi făcea pe sobă ceva de zahăr topit şi cu arome şi le alătura acolo. Şi alea se întăreau. Era zahăr topit, ca nişte bomboane de pom cu esenţă de căpşuni, de zmeură. Şi în cutiuţele alea se punea apă şi se turna acolo fierbinte, şi alea se întăreau şi pe urmă le răsturna şi le punea în hârtie. Dar totdeauna pe noapte să nu ştie copii, dar bomboanele le vedeam, puneam acolo şi scoteam câte o bucăţică. Aşa era şi cu berea. Pe vremea aia se făcea bere în casă şi noi avea o pivniţă şi erau sticle. Noi aveam sticle cu dopuri care se închid ca de metal şi erau de juma de litru. Şi nu ştiu cum se făcea şi le ducea în pivniţă. Şi apoi noaptea făceau poc poc poc. Şi era bere neagră.

Într-o clasă eram toţi. Aveam şcoala aici în sat. Şi aveam învăţători veniţi întotdeauna din ţară. Îmi amintesc şi vă spun aicea la noi, în Bihor, nu prea se găseau oameni cu şcoală, cu pregătire. Nu prea se duceau. Gospodarii satului ce ziceau: “Apoi lasă, că nu-l fac eu popă… Să meargă cu oile, cu animalele”.

Bunicul meu era lãcãtuş mecanic, avea atelier, avea şi strung şi de toate. Repara de toate, repara pluguri, fãcea pluguri, fãcea… da… a avut motor electric. În Râşnov, în 1910 s-a fãcut prima uzinã electricã şi râşnovenii au fost printre primele care au avut curentul lor. Bunicul, când a fost tânãr, a fost vreo 5-6 ani calfã prin Europa şi a învãţat, dupã ce a terminat meseria la un meseriaş, dupã pleca. A fost în Viena, Budapesta, Bratislava, peste tot. Am acasã, a lucrat juma de an sau un an şi a primit cã a fost muncitor bun. Şi dupã ştia sã le facã pe toate, şi pompe, şi cutare şi cutare. Şi dupã s-a cãsãtorit şi a luat-o pe bunica în Viena, acolo a gãsit serviciu, şi lui bunica nu i-a plãcut. Şi atât l-a bãtut la cap pânã a venit acasã, şi dupã i-a pãrut rãu cã a plecat din Viena, pânã a murit. Dupã a venit rãzboiul, dupã aia i-a luat tot. Dupã rãzboi, cã avea atelier, avea strung, bormaşinã, da’ toate cu mâna. Dupã rãzboi, dacã nu mai avea curent, fãcuse o roatã aşa mare, cu zimţi, pe deasupra o roatã micã şi nişte transformatori, curea, şi când avea ceva, nu lucra în fiecare zi la strung, numai când trebuia sã-şi facã o piesã, ne chema pe noii copii: „Hai!! Daţi de roatã”, mergea aşa uşor şi bunicul lucra, şi dupã bunicu mergea şi ne cumpãra câte o îngheţatã.

Mâncare foarte puţinã, mulţi au murit. Am stat în etaje, la lemn, fãrã lenjerie, fãrã nimic, acoperit cu palton, mai ales la început. Pe urmã, dupã 3 ani a început sã fie mai bine. Ne-a dat şi lenjerie la dormit. Ne-a dat şi bani, dar banii ni i-a tras cã ne-a dat haine, cioloveci, haine groase ruseşti, şi trebuia sã le plãtim, aşa cã banii nu prea i-am primit în mână. Şi mâncare trebuia plãtit şi era slab, foarte slab. Castraveţi acri ca supã.

Aia îmi aduc aminte cât oi trãi şi eram copil, doamnã, la 6 ani jumate. Şi a venit într-o zi, țiu minte, a fost bombardamentul ãla teribil chiar în ziua de Paşti şi eu mã jucam sub mãr. Avea în curte un mãr. Și mã jucam sub mãr, şi când au sunat sirenele şi ãstea, toţi ãştia mai vârstnici, mama, tată, bunica, bunicu s-au ascuns în pivniţã şi de mine au uitat, domne şi am rãmas sub mãr. Şi când a început bombardamentul, sigur, m-am speriat, copil, n-am fugit, dar am stat pe loc acolo, şi probabil, cum era bubuiturile ãlea, suflu ãla m-a aruncat de sub mãr într-un perete de lângã casã şi era chiar uşa de intrare de la pivniţã şi atunci o deschis uşa şi când m-o vãzut sigur s-au speriat, o uitat de mine. De asta îmi aduc aminte. Amintirile rãmân, domle, şi ãlea grele se uitã mai greu decât ãlea bune. Ãlea bune se uitã mai iute.

Nici nu ştiu de bunici. Mama lui tata a trăit până am avut 2 ani. Din partea mamei îmi amintesc foarte vag pe taica Badea care cred că aveam vreo 5 ani aşa, era din altă comună, că mama nu era din sat, vreo 5 km, şi totdeauna m-a aşteptat cu un coşuleţ cu fructe. Dacă era vară, erau proaspete, toamna erau din alea păstrate, dacă era iarnă erau coapte: mere, pere, prune. Şi în primul rând a trăit până târziu mama mamei care o chema Iana. Şi era taica Badea şi maica Iana, şi maica Iana când venea la noi, făcea un fel de brânzică, dar era ceva untos, moale, vorba mamei: “Mănâncă, mama, că e bun!”. Tot ce aducea maica Iana era foarte bun. Aducea brânzica asta, nu totdeauna că probabil nu avea întodeauna şi lipie făcută atunci proaspătă, câteodată era şi caldă, dacă era vară. O înfăşura în foi de nuc şi într-o faţă de masă alba, ca să ajungă caldă cu ea la noi. Şi mâncam lipia cu această brânzică. Şi îi dădeau lipiei cu zahăr dizolvat pe deasupra, dar lingeam lipiile alea nici nu-ţi închipui, şi mâncam lipie şi goală, era adusă de maica Iana. 

Poveștile de familie merită împărtășite

Vrei să împărtășești o amintire?

Contactează-ne prin formularul de contact.

Interviuri