Muzeul Memoriei se construiește în fiecare clipă cu acele amintiri personale pe care fiecare dintre noi le păstrează și le transmite mai departe fiecărei generații. Spune-ne amintirea ta, iar noi o vom așeza cu grijă pe harta/timeline-ul ce spune povestea despre cine suntem.
1
2
3
Am ajuns la ultimul capitol al cercetării noastre „Adolescent în Comunism: finalul aniilor ’80 și Revoluția”. Acest parcurs ne poartă printr-un vârtej de sentimente: de la resemnarea cotidiană la furia mocnită, de la nesiguranța constantă la curajul colectiv. Dacă ați explorat deja primele capitole, știți că adolescența acelor ani a fost marcată de un amestec paradoxal de normalitate specifică vârstei și de realități pe care, astăzi, cu greu ni le-am putea imagina.
Pentru tinerii care au trăit prăbușirea regimului, lucrurile au fost și mai intense. Indiferent cât de mult ar fi încercat părinții să-i protejeze, ei au fost martorii direcți ai Revoluției. Crescând sub umbra penuriei și a rațiilor și cotelor, acești adolescenți au simțit pe propria piele frigul și foamea. Deciziile lui Nicolae Ceaușescu deveneau din ce în ce mai dure pentru populație, totul în încercarea disperată de a plăti datoria țării și de a menține puterea în mâinile cercului său restrâns.
Spre finalul anilor ’80, țara fierbea. Sau, altfel spus, mămăliga era pe punctul să explodeze, cum s-a transmis prin viu grai în perioada respectivă. Statul la cozi, frica de represalii pentru un cuvânt spus greșit, obligația de a mânca orice se găsea și dezvăluirile ocazionale despre luxul abuziv al nomenclaturii, au alimentat un val de greve, proteste și mici acte de sfidare individuală. Acest bulgăre de nemulțumire s-a transformat într-o avalanșă în Decembrie 1989, iar regimul a cedat. Au fost ultimele zile atât ale dictatorului, cât și ale vieții într-o Românie ce semăna tot mai mult cu o închisoare în aer liber.
Am încapsulat și vom păstra în Muzeul Memoriei această perioadă definitorie din istoria României sub forma unui parcurs digital. El conține interviuri, fragmente din ziarele vremii, instantanee de viață, fotografii, melodii emblematice și voci care redau, împreună, experiențele de zi cu zi ale adolescenților de atunci. Vei descoperi chiar și un mini-documentar inedit, filmat cu camera ascunsă în 1989, un material ce nu a mai fost văzut de publicul român până acum.
Aceste povești de la finalul anilor ’80 și din Revoluție sunt esențiale pentru a înțelege nu doar trecutul, ci și prezentul. Ele ne arată cum au trăit, cum au sperat și cum au luptat adolescenți obișnuiți în vremuri extraordinare. Te invităm să ni te alături într-o experiență vizuală și narativă și să înțelegi cum libertatea, pe care o considerăm adesea garantată, a fost câștigată cu un preț imens. Începem?
„Ultima parte a deceniului ’80 a fost plin de lipsuri, plin de frică și de frig și de întuneric.”
(B.D., n. 1974, Brăila)
Dacă nu ai trăit în ultimii ani ai regimului comunist sau erai prea mic să-ți amintești ceva de atunci, află că oamenii, pe lângă serviciul lor oficial, aveau și unul paralel: să stea la cozi. Se stătea la cozi pentru orice, de la butelii, la margarină. Uneori, te așezai chiar și fără să știi ce vei cumpăra când ajungi în față. Desigur, dacă mai apucai. Imaginează-ți că smântâna ajunsese să fie considerată un produs de lux. Sau că simpla cafea devenea monedă de schimb în economia subterană.
Curentul putea fi tăiat oricând, iar căldura era redusă la minim: iarna, oamenii înghețau în apartamente, unde singura certitudine era că temperatura din interior aproape o egala pe cea de afară.
Frica, panica și paranoia erau emoțiile cele mai răspândite. Ghearele regimului erau adânc înfipte în psihicul cetățenilor.
„Cozile au fost extrem de deranjante... Când se anunța că se dau ouă la Alba Iulia, toată lumea din Orăștie se suia în tren și mergea să cumpere ouă de la Alba, ceea ce mi se părea absurd.”
(C.C, n. 1967, Orăștie)
„Pâinea, a doua zi dimineață, nu mai era comestibilă, era foarte tare și nu se mai putea mânca și se dădea la găini. Apoi erau cozile interminabile la sifoane. Stăteai câte o oră, oră și ceva, ca să umpli măcar niște sifoane, și veneam un kilometru sau cât aveam de la sifonărie, ca să vin cu ele acasă.”
(M.L.G, n. 1975, Buzău)
„Tata se trezea la ora 4 și până la 5 pleca și se așeza la coadă. Apoi îl înlocuiam eu. Toți copiii știam care e sacoșa familiei și preluam sacoșele. Cred că la șapte se deschidea magazinul. Primeam un litru sau doi de lapte, cu apă în el. Încă mai existau iaurturile. Foarte rar se mai primea smântână, extrem de rar, uneori – asta la începutul anilor ’80. După aia a dispărut complet. Era un articol de lux!”
(E.M., n. 1971, Câmpulug Muscel)
„În momentul în care se scotea ultima lădiță și vânzătoarea anunța că e ultima, atunci se provocau și busculade. Amintirea cea mai pregnantă dintr-o astfel de busculadă este o busculadă pentru margarină.”
(T.D., n. 1978, Suceava)
„Cred că luam foarte mult lucrurile așa cum erau. Era de la sine înțeles că lumea trebuie să se descurce, că trebuie să-ți cumperi mâncare pe sub mână, că trebuie să ai cunoștințe care să te ajute să faci rost de un kilogram de carne sau de un kilogram de zahăr. Mama făcea prăjitură în fiecare săptămână, cu zahărul de pe cartelă, economisit și ținut numai pentru asta.”
(K.D., n. 1974, Timișoara)
Adoptat în 1984, „Programul de alimentație științifică a populației” a fost, de fapt, justificarea oficială pentru care toți românii trebuiau să „strângă cureaua”, la propriu și la figurat.
Ceaușescu și-a fundamentat rațiile pe o așa-zisă metodologie științifică, ce ducea la o singură și implacabilă concluzie: oamenii trebuiau să consume mai puține calorii. Întregul aparat de stat, de la Ministerul Agriculturii până la cel al Educației, a fost pus în slujba implementării acestei decizii.
România Liberă, 30 iunie 1984, an 42
Scînteia Tineretului, 14 iulie 1982, an 38
Scînteia Tineretului, 15 iulie 1982, an 38
„Îmi aduc aminte că în blocul de lângă Alimentară era la parter un fel de Lactobar. Niciodată, în timpul zilei, nu am văzut produse lactate în galantar, de niciun fel. Erau mesele de lactobar, acelea rotunde, pe picior înalt, dar nu se consuma nimic acolo, pentru că nu era nimic de consumat.”
(K.D., n. 1974, Timișoara)
„În Oradea nu era gaz metan, aragazele erau pe butelii. Trebuia să stai la coadă la butelie și mergeai cu capacul de la butelie ca să nu-ți fure butelia. Și se făceau liste. Și țin minte și acuma că undeva prin ’87, în preajma Crăciunului, pe un ger de crăpau pietrele, eu am stat la coadă la butelii vreo trei nopți. Noaptea stăteai la coadă…”
(B.B., n. 1975, Oradea)
Pentru vizitele lui Ceaușescu, Alimentarele erau umplute cu produse, pentru a ascunde realitatea: zi de zi, rafturile erau aproape goale.
Sursa: Youtube/ Amintiri din comunism
„Făceam comenzi de carne, de pui, de găini, de-astea, de ouă, de la Casa de Comenzi, cum îi zicea atunci. Așa, ne mai descurcam pe acolo. Mai primeai…”
(B.P., n. 1967, Vitănești, Teleorman)
„Pe de altă parte, în Brăila fiind mulți vaporeni, oameni care mergeau mult în străinătate, se aducea cafea naturală. Țin minte că era o adevărată economie, subterană. Noi aveam o rudă care era vaporean, aducea cafea, mama mea vindea cafeaua la serviciu și așa se obțineau tot felul de avantaje.”
(B.D., n. 1974, Brăila)
„Când s-a spart o sticlă de ulei mama mea s-a supărat foarte tare. Nu pentru mizerie, ci pentru că era foarte valoros, că n-aveai de unde să-l mai iei. Nu conta mizeria și cioburi și nimic, ci conținutul.”
(V.D., n. 1971, București)
„Orice simț îți era anihilat de cât de frig era!”
(J. M, n. 1973, în Râmnicu Vâlcea)
„Mergeam la școală și stăteam îmbrăcați toți copiii. Chiar dacă eram 30 de copii într-o clasă, nu simțeam să se încălzească sala de clasă. Când respiram se vedeau aburi. Stăteam în clasă cu mănuși, cu căciuli, ne îngheța nasul de frig. Iar Ceaușescu avea lozinca lui: «Învățați, învățați și iar învățați.»”
(L. B., n. 1969, Cluj-Napoca)
„Iar la școală erau situații foarte frecvente când se oprea lumina, neanunțat, în timpul orelor de curs. Dacă nu începea și, de obicei, dacă era ultima oră, ne împachetam și plecam toți acasă. Când plecam aprindeam lanternele și mergeam cu lanternele… către casă.”
(M.L.G, n. 1975, Buzău)
„Mi-aduc aminte că într-un an când am șters tabla, pur și simplu a rămas o pojghiță de gheață pe tablă.”
(D.E., n. 1970, Fălticeni, Suceava)
„Mă culcam în frig, mă sculam în frig. Scoteam aburi când respiram. La un moment dat erau patru grade, șase grade. Ori la televizor apărea o bunăstare care nu coincidea deloc cu viața pe care o trăiam.”
(V.D., n. 1971, București)
Cotele la energie electrică și gaze naturale erau explicate drept „baza creșterii necontenite a nivelului de trai”. Realitatea era însă cu totul alta: oamenii nu o duceau mai bine. Dimpotrivă, își ascundeau reșourile de teama controalelor inopinate, copiii învățau la lumina slabă a unui singur bec, iar improvizațiile periculoase puteau duce oricând la tragedii. Raționalizarea consumului nu mai era o surpriză; devenise normalitatea cu care românii se obișnuiseră, resemnați.
Flamura, 10 februarie 1987, an 39 - DECRETUL CONSILIULUI DE STAT 87
Flacăra Iaşului, 8 februarie 1987, anul 43
Flacăra Iaşului, 8 februarie 1987, anul 43
Flamura, 10 februarie 1987, an 39 - DECRETUL CONSILIULUI DE STAT 87
Flacăra Iaşului, 8 februarie 1987, anul 43
Scînteia Tineretului, 14 februarie 1987, an. 43
„Ne învățase cineva cum să dosim un reșou, pentru că dacă se făceau controale, nu era voie să te încălzești la reșou. Erau celebrele plăci cărămidă foarte poroase, în care erau săpate niște spirale, niște galerii spiralate, prin care se trecea o siguranță de reșou și se improviza, în felul acesta, un radiator de încălzire foarte bun. Numai că te ustura la curent. Asta era!”
(V.D., n. 1971, u)
„Pentru că penele de curent erau atât de dese, tata dezvoltase un dispozitiv cu baterie de mașină, încât atunci când se oprea curentul, automat intra în funcțiune, și aveam un bec în bucătărie la care învățam eu și fratele meu. Ne strângeam toți în bucătărie că acolo se putea face cald de la aragaz,și învățam la lumina becului de la bateria de la mașină.”
(G.R., n. 1970, București)
„Strângeam cantitatea de benzină, ca să plecăm în concediu, cu ceva timp înainte.”
(B.P., n. 1967, Vitănești, Teleorman)
„Duminica se circula alternativ, numere pare și impare, cu soț și fără soț. Procuratul mașinii în sine era o întreagă poveste, se așteptau pentru o mașină ani de zile. Și costa foarte mult.”
(T.D., n. 1978, Suceava)
„Deși discutau foarte ferit, și foarte codat, și erau foarte reținuți în manifestări, îmi dădeam seama că suntem ca într-un fel de cușcă. Posibilitățile mele profesionale sunt reduse la a mă face inginer, în cel mai bun caz, doctor, deși îmi era frică de sânge și nu mă vedeam doctor. Gândindu-mă acum, îmi dădeam seama că eram convinsă că lucrurile nu se vor îmbunătăți niciodată. Mă gândeam că n-o să am niciodată ocazia să ies din țară. Era, așa, un fel de vis S.F. Nu mi-ar fi trecut prin cap că voi trece vreodată dincolo, nici măcar în Bulgaria. Știu că ai mei tot depuneau cerere pentru pașaport, că voiau să meargă cu niște prieteni în excursie, în Iugoslavia, și de fiecare dată au fost refuzați.”
(T.D., n. 1978, Suceava)
„Asta nu spui la școală, asta nu arăți la școală.”
(S.S., n. 1975, Buzău)
„Școala era mult mai punitivă. Mi-era frică să întârzii, mi-era frică să nu fac ceva greșit. Te ridica și scotea la careu și mi-era frică. Mi-era rușine, de fapt.”
(T.D, n. 1977, București)
„La balul bobocilor am vrut să facem un afiș – eram în clasa a XII-a – și era o inimă roșie, foarte frumoasă, în centrul afișului. Creativ, foarte tare. A fost cenzurat. A zis că este prea mult roșu și aduce aminte de alte conotații… Inima roșie nu poate să fie în aceeași culoare cu steagul Partidului, etc.”
(D.E., n. 1970, Fălticeni, Suceava)
„Iar pe post de discurs, cumva, la școală țin minte foarte bine: când era un profesor își permitea să spună niște glumițe pe seama sistemului stăteam cu foarte mare frică – că ce o să pățească omul și poate și noi o să pățim, și dacă o să ne pună cineva, să-l denunțăm sau… Pur și simplu, ascultând pe cineva care cu voce tare critica sistemul… indica frică.”
(A.E, n. 1976, Cluj-Napoca)
„În toate manualele, portretul lui Ceaușescu de pe prima pagină era mâzgălit. Dar pentru noi era firesc. Nu era niciun act de bravadă. Noi, copiii, afară, uneori mai puteam spune bancuri cu Ceaușescu – deși părinții ne spuneau nu vorbiți nimic, nu spuneți nimic.”
(S.O, n. 1974, Anina, Caraș-Severin)
„Nu că erau cărți interzise, dar erau cărți care erau mai căutate, că n-avea nimeni chef să citească Omagiul lui Ceaușescu și propagandă comunistă. Oricum erau toate cenzurate.”
(B.B., n. 1975, Oradea)
„La televizor nu se spunea niciodată nimic.”
(M. R, n. 1972, Năsăud)
În ambițiile sale megalomane, regimul comunist a început în 1984 construcția Casei Poporului. Această clădire, ce simboliza puterea absolută a lui Nicolae Ceaușescu, a avut un preț uriaș: un cartier întreg al Bucureștiului, inclusiv 20 de biserici istorice, a fost demolat, iar peste 40.000 de oameni au fost strămutați forțat.
Sursa: Youtube/Istoria României Video
Playlist-urile adolescenților erau pline de piese variate, pe care sigur ți le amintești și tu, dacă ai copilărit în anii ’90. La casetofoane, era dat la maxim Lambada, Gipsy Kings, Loredana, Romica Puceanu sau Holograf.
„Îmi aduc aminte cu mare plăcere că, în liceu, una dintre bucuriile noastre era să călătorim pe scara autobuzului – ceea ce acum ar fi catalogat ca fiind riscant, inconștiență, interzis, oricum nu s-ar putea – pe scara autobuzului, pe scara tramvaiului… mi se părea că e o chestie foarte amuzantă, la limita provocării, a pericolului.”
(G.R., n. 1970, București)
„Așteptam ca mămăliga să explodeze.”
(T.D., n. 1978, Suceava)
De la jumătatea anului 1989, un sentiment straniu, dar tot mai palpabil, se răspândea în aer: zvonurile despre căderea iminentă a regimului. Nimeni nu știa de unde proveneau aceste șoapte, dar o frază se repeta continuu: „Ceaușescu nu va prinde Crăciunul”. Era un fel de dorință colectivă care începea să capete contur, alimentată de nemulțumirea generală.
Ca dovadă a acestei presimțiri colective, în decembrie 1989, înainte de Revoluție, un incident aproape neverosimil a avut loc: autoritățile au tăiat un plop din fața Universității din București, pur și simplu pentru că cineva atârnase câteva pere de crengile sale. Motivul din spatele acestui gest bizar? Ceaușescu însuși afirmase că în România se va schimba ceva abia atunci când va face plopul pere. Era, poate, cel mai clar semn că populația nu mai credea în promisiunile goale ale regimului, ci, dimpotrivă, era gata să forțeze „miracolele” pentru a grăbi inevitabilul.
„În ’89, prin mai sau iunie, la un moment dat, m-am uitat în cutia de scrisori, unde am găsit o jumătate de pagină de caiet de matematică pe care scria Jos, comunismul! Jos, Ceaușescu! Vrem libertate și pâine! Și era scris, ca să nu se dea seamă după scris – practic literele erau făcute pe pătrățelele de matematică. Bunica mea s-a dus la un prieten care i-a spus: «Doamna V., se pregătește ceva. Nu pot să vă spun mai mult, dar dacă mai găsiți, aruncați-le direct!»”
(T.D, n. 1977, București)
„Îmi aduc aminte că fratele meu și un coleg de-al soțului – un prieten foarte bun de-al soțului meu, care locuia în apropiere de el – au venit cu vestea că Ceaușescu nu va prinde Crăciunul, că se va întâmpla ceva și că, în locul lui, va veni cineva care se numește Iliescu. Nu știu de unde aveau informațiile astea, dar uite că au fost veridice. Se întâmpla în octombrie.”
(I.M.L., n.1967, Pașcani)
„Am simțit că e ceva în neregulă când, venind cu tramvaiul, așa, de undeva, erau niște oameni în uniforme, în tramvai, care nu coborau în nicio stație. Erau din loc în loc, undeva între 14-17 decembrie. Mi se părea foarte ciudat că, în orice tramvai sau în orice autobuz mergeai, vedeai câte un om în uniformă și pe stradă, din loc în loc. Cred că erau puși ca să disperseze posibilele manifestații sau ceva. Mi se părea că se întâmplă ceva… Era ceva în aer, așa, o chestie, o neliniște în aer, foarte greu de descris și foarte puțin palpabilă.”
(V.D., n. 1971, București)
Opinia studențească, 20 decembrie 1989, nr 3.
Almanah Cutezătorii 1987, p.2
„Niciodată nu știai cine te aude și ce se întâmplă...”
(J. M, n. 1973, în Râmnicu Vâlcea)
În anul 1989, la Mamaia, într-o Românie tot mai cufundată în lipsuri, Alex Petre și soția sa, Tania Mag, aveau să întâlnească un jurnalist britanic, Peter Bass. Au făcut schimb de contacte. În noiembrie 1989 jurnalistul s-a întors și i-a convins pe cei doi să îi acorde un interviu secret și să filmeze pe ascuns viața în București. Această conexiune improbabilă a dus la mai mult de 60 de minute de viață surprinsă pe peliculă. Scopul? Să arate lumii realitatea cotidiană din spatele propagandei. Camera ascunsă a lui Alex a devenit un martor tăcut al frânturilor autentice din acele luni cruciale, chiar înainte de izbucnirea Revoluției.
Caseta a fost scoasă cu greu din țară, iar o parte a fost difuzată la televiziunea britanică pe 25 decembrie 1989. După acea scurtă apariție, materialul a rămas însă în arhivă, departe de ochii publicului român, timp de peste trei decenii. Destinul lui Alex și al Taniei a fost profund marcat de imaginile difuzate: persecutați pentru mărturiile lor, câteva luni mai târziu au fost nevoiți să părăsească țara cu ajutorul lui Peter Bass și să plece în Marea Britanie, în septembrie 1990.
Acum, aducem materialul la lumină, într-o versiune condensată din originalul de 60 de minute, prin amabilitatea lui Alex. Este un film-destin, o dovadă a curajului lui Alex și al Taniei de a spune adevăruri pe care toată lumea le știa, dar pe care regimul le ascundea de ochii lumii.
E timpul să vezi cu ochii tăi ce se ascundea în spatele cortinei. Dă play și descoperă fragmentele de realitate surprinse de camera ascunsă, o mărturie vie a istoriei din 1989.
De la primele scântei de revoltă la Timișoara, la mitingul eșuat al lui Nicolae Ceaușescu la București, unde furia mulțimii a spulberat orice urmă de control, totul a escaladat într-un iureș ce n-a mai putut fi oprit. Zilele Revoluției au fost marcate de incertitudine, haos, confuzie, furie, dar, mai ales, de un curaj imens, aproape inconștient, pe măsură ce oamenii au ieșit în stradă, înfruntând gloanțe și tancuri, pentru a-și cere libertatea. Decembrie 1989 avea să schimbe parcursul României.
„N-am realizat pericolul. L-am văzut ca pe un eveniment istoric.“
(C.C, n. 1967, Orăștie)
Începând cu 16 decembrie, o serie de proteste au izbucnit la Timișoara, ca reacție la încercarea regimului de a-l evacua pe pastorul reformat László Tőkés. Ceea ce a pornit ca o acțiune de solidaritate cu pastorul s-a transformat rapid într-o manifestație deschisă împotriva regimului Ceaușescu, cu mii de oameni ieșiți în stradă. Forțele de ordine au intervenit violent, deschizând focul asupra mulțimii pe 17 decembrie, ceea ce a dus la victime și arestări. Cu toate acestea, protestele au continuat și s-au amplificat, transformând Timișoara în primul oraș liber de comunism din România, un semnal puternic care avea să se propage rapid în toată țara.
„Pe 16 decembrie au început să se întâmple lucruri în stradă, oamenii se adunau, s-a strigat, s-a oprit tramvaiul și așa mai departe. Noi în cartier nu știam chestia asta, dar la un moment dat s-au auzit împușcături. Eu nu mai auzisem niciodată împușcături…”
„Până a doua zi, mama s-a informat de la radio ce se întâmplă și luni dimineață eram împachetat. Era vacanță. M-a dus la gară, cu tramvaiul am mers și mi-a zis: «Nu vorbești, nu le spui, dacă te întreabă ceva nu știi nimic.» Și desigur că acest lucru s-a și întâmplat, cum m-am dat jos din tren și am rămas singur cu nașa și cu nașul, m-au întrebat ce se întâmplă și eu bineînțeles că le-am spus ce se întâmplă.”
(K.D., n. 1974, Timișoara)
„Eram în Timișoara, eram student, anul IV. Eram de serviciu la cantină și s-a luat curentul – ceea ce în patru ani de zile nu s-a întâmplat niciodată. Din punctul meu de vedere, dovadă suficientă că a fost pregătită Revoluția. Pentru că nu venea curentul, am plecat înapoi la cămin. Am așteptat… Au trecut niște muncitori care demonstrau – se auzise ceva că ar fi prin Piața Maria, ceva cu László Tőkés, cu pastorul… nici nu auzisem de el. După care s-au încins lucrurile.”
(C.C, n. 1967, Orăștie)
„Nu mai știu exact în care zi, dar într-un cartier alăturat s-au aruncat lanțuri la șenilele tancurilor. A trecut un batalion de militari. Un idiot de la mine din oraș a aruncat cu un BCA în soldați, soldații au deschis focul…
Am văzut că erau gloanțe oarbe, dar printre ele erau și de luptă. După care am aflat că erau securiști printre ei. Trei colegi dintre ai mei au fost loviți. Au fost transportați la spital. Acolo au fost asasinați, probabil, de Securitate. Duși la București, la Crematoriu Cenușa. Arși, aruncați în canalizare. Unul era coleg de al meu, dar în momentul acela nu știam treaba asta.
N-am realizat pericolul. L-am văzut ca pe un eveniment istoric. Am umblat prin oraș… Am fost opriți de ofițeri de Vânători de munte. Ni s-au verificat palmele, dacă sunt murdare, dacă am aruncat cu pietre în soldați. Erau curate. Ne-au lăsat să trecem mai departe.”
(C.C, n. 1967, Orăștie)
„În săptămâna aceea, 16-21, părinții mei s-au adunat în Piața Operei și făceau cu schimbul. Stătea mama în piață, după care venea tata, iar mama se ducea acasă. Și, cumva, cu o oarecare inconștiență – pentru că știau deja toate poveștile despre alte conflicte care nu se terminaseră bine pentru participanți, despre muncitorii de la Brașov. Știau la ce se expun și, cu toate astea, cred că a fost așa, o… orbire temporară.”
(K.D., n. 1974, Timișoara)
„Țin minte că, pe 17 dimineața, nu mai mergeau telefoanele publice în toată localitatea. Nu mai mergeau nici telefoanele de la poștă, nici telefonul de la poarta unității, care era cu fise. Și atunci, toate informațiile erau niște chestii colportate din gură în gură. Iar informațiile care circulau erau de genul că s-a întâmplat ceva acolo, că populația a atacat armata… Ți se inducea chestia asta, că ești în pericol ca militar. Noi făceam armata la tancuri. Ni s-a zis că ar fi fost un militar care a ieșit din tanc să vorbească cu mulțimea și a fost decapitat, sau o chestie de genul acesta. Și, cumva, psihologic, ți-era indusă chestia asta că mulți că civilii sunt periculoși, și aveai undeva, în spatele minții, gândul că dacă se îndreaptă spre mine o să trag ca să mă apăr. Era clar că era o chestie indusă și construită, pregătită.
Parte dintre cei care au tras la Revoluție, din armată, erau niște puști ca și mine, de 18 – 19 ani. Mai degrabă din inconștiență, din nepricepere – pentru că nu eram pregătiți. Noi făcusem munci agricole, nu pregătire militară. Și din teamă au tras.
Apoi au dat alarmă de război. «Rupeți rândurile. Treceți la ceea ce trebuie făcut!» Și am rupt-o toți la fugă către locurile în care trebuia să ne echipăm. Ni s-a distribuit muniție de război. Am fost suiți în camioane unde am stat înarmați cu muniție de război – adică aveam gloanțe reale la noi. Am stat în camioane niște ore, unde bănuiesc că jocurile politice și militare au decis. Noaptea târziu am primit ordin să coborâm din camioane pentru că, aparent, ordinul era să plecăm la Timișoara – probabil să reprimăm sau nu știu. Acesta cred a fost unul din marile noroace ale vieții mele, să nu ajung acolo. Nu știu ce s-ar fi întâmplat, nu știu dacă aș fi scăpat, nu știu ce aș fi făcut… pentru că, efectiv, eram niște puști fără pic de instrucție militară.”
(G.R., n. 1970, București)
„Pe 18, lucrurile au devenit mult prea fierbinți și m-am întors la Orăștie. Am povestit la toată lumea. N-am pățit nimic. Un coleg de al meu a fost dus la Securitate. Cineva l-a pârât. A fost bătut câteva zile, până a căzut Ceaușescu. Studenții nu s-au amestecat cu manifestanții. Au stat în cămin. S-a auzit cineva le-a spus manifestanților că suntem închiși. Au spart ușile, au intrat înăuntru, ne-am retras pe acoperiș… Au fost momente tensionate. Și… după ce s-a tras am fost înconjurați. Căminul de studenți, bineînțeles, a fost înconjurat de o unitate militară. Nu puteam intra, nu puteam ieși toată noaptea.”
(C.C, n. 1967, Orăștie)
„Am avut coleg din Orăștie care a fost eliberat chiar după ce a picat Ceaușescu. A stat în pușcărie, la Timișoara. Tehnicile clasice de intimidare: cameră goală, un bec pătat de sânge, un singur scaun, vărsat cu orele… clasic. Pe urmă a râs.”
(C.C, n. 1967, Orăștie)
21.12.1989
„Peste tot auzeai sunet de de mitraliere.”(G.C, n. 1963, București)
După primele zile de proteste și represiune din vestul țării, tensiunea a atins cote maxime la București, pe 21 decembrie. Atunci, în timpul mitingului organizat de Nicolae Ceaușescu în Piața Palatului, dictatorul a încercat disperat să calmeze spiritele, promițând măriri de salarii. Acolo, însă, ceea ce trebuia să fie o demonstrație de forță a regimului s-a transformat într-un act de sfidare publică, odată ce mulțimea a început să huiduie și să strige lozinci anti-Ceaușescu.
Zilele și nopțile care au urmat au fost marcate de confruntări violente pe străzi, între forțele de securitate și manifestanți, cu focuri de armă și un haos generalizat. Pe 22 decembrie, sub presiunea mulțimii care asalta sediul Comitetului Central, cuplul Ceaușescu a fugit cu un elicopter. Călătoria lor a fost însă de scurtă durată; după ce au aterizat forțat lângă Târgoviște, au fost prinși și ulterior reținuți de forțele locale, marcând ultimele ore ale regimului.
„Ne-am strâns la Guvern, de acolo a început tot. Începuse lumea să reacționeze, să spună ceva. Ei au fugit, s-au restrâns acolo, în fostul Guvern, fostul CCR. Probabil că lucrurile se mișcau deja, ei știau ce aveau de făcut. Noi care am fost oarecum manipulați, am rămas multă vreme acolo. După care ne-am strâns în Piața Universității. Și acolo am rămas până seara târziu, când au început să tragă.”
(M. R, n.1969, București)
„Am simțit că trebuie să mă duc acolo. Pe la unu și ceva, m-am urcat în metrou și m-am dus la Intercontinental. Și, când am ieșit de la metrou, am văzut marea de oameni care deja ajunsese în piață și stăteau în genunchi, toți. N-am înțeles atunci ce s-a întâmplat, nu știu cine a dirijat-o, dar povestea asta se întâmpla ciclic.
Apoi am înțeles că mișcarea era făcută ca cei din spate să poată să vadă peste umărul oamenilor, că în zonă erau deja baricadele formate și erau soldați. Practic, dacă stăteau toți în picioare, cei care veneau dinspre colț sau mai în spate, nu puteau să vadă. Și atunci oamenii din piață, la răstimpuri, să așezau pe vine.
Apoi au venit niște camioane militare care au făcut ronduri la Inter. Piața era plină de lume. Cred că a aruncat cineva cu o piatră, cu o cărămidă și a lovit parbrizul. Cred că șoferul s-a speriat și a făcut o mișcare din volan, și atunci cred că a călcat niște tineri.
Mai era un baraj de USLA (n.n. Unitatea Specială de Luptă Antiteroristă) și noi ne înghesuiam în ei, vorbeam, unii țipau, alții împărțeau flori, alții nu știu ce făceau. Din când în când se dădeau scuturile la o parte, și apărea câte cineva din spate. Apuca pe unul sau doi din cei care erau în primul rând, îi trăgeau acolo, se închideau scuturile ca o poartă și cred că îi băteau de-i rupeau acolo, în spate, că erau întinși pe jos.
Erau niște TAB-uri care așteptau pe bulevard. În spatele lor alți soldați. Și, la un moment dat, au început să tragă… în aer. Parcă începuse să se însereze. Era, așa, amurg. Trag concluzia că se întâmpla în jur de șase, poate șase jumate, șapte. Nu știam, bănuiam că trag cu muniție reală. Ideea este că toată masa aia imensă de oameni a început să fugă înapoi spre Inter. În momentul acela eram chiar în mijloc, pe bulevard.
Nu mi-a fost atât de teamă că sunt împușcat — deși auzeai rafalele alea în spate — cât teama mea era: dacă mă împiedic acum și cad, mă calcă în picioare cei care vin din spatele meu.
Începuse să se construiască barajul pe care îl făcea Dan Iosif — de care, evident, nu știam atunci. Unii vorbeau la megafon acolo, și tot căram mese, căram tot ce se putea acolo. La un moment dat a venit un tanc care a trecut prin ele. Spre noapte, lucrurile au început să se strice rău.
După opt seara, au început să tragă din ce în ce mai jos, până când, sincer, ne-am auzit gloanțele fluierând pe lângă ureche și am hotărât că trebuie să plecăm dacă vrem să mai fim vii a doua zi. Și am fugit la Vali Sterian, cântărețul care a făcut și imnul Revoluției. Și am fost acasă la el în noaptea aia și trebuie să recunosc că doar datorită lui suntem încă în viață pentru că pe drum ne-au oprit, ni s-au pus niște puști în stomac și ne-au întrebat ce căutăm, de unde venim, ce-am făcut… Și el a spus: «Nu, nu, am fost la o petrecere și mergem acasă la mine.» L-au recunoscut pe el și așa ne-au lăsat să plecăm, altfel nu știu ce s-ar fi întâmplat.”
(M. R, n.1969, București)
Pe 25 decembrie 1989, piesa „Nopți” a lui Valeriu Sterian, cenzurată încă de la aparițier răsuna acum liber la Televiziunea Română Liberă. Piesa devine rapid primul hit al României libere și intră în conștiința publicului ca „Vino, Doamne!”, rămânând și azi o melodie strâns legată de amintirea celor care au murit la Revoluție.
„În Piața Unirii era foarte multă lume. Am plecat de acolo cu toată echipa de la muncă. La magazinul Unirea se spărgeau geamurile. Nu se fura, pur și simplu se spărgeau geamurile. Am mers cu coloana până la Universitate. Am început să văd lume care scotea cearșafuri de sub haine cu: Jos, comunismul!, Jos, dictatorul!, Libertate! La Universitate s-au oprit.
S-a făcut mare adunare acolo, și toată lumea striga, toată lumea urla, și la un moment dat, cât am stat noi acolo a început să se tragă. Când a început să se tragă, am plecat. A zis șeful care era cu noi: «Haideți să mergem la noi, la barăci, unde era sediul.» Eh, vreau să vă spun că mergând prin șantier, am auzit gloanțele căzând. Au tras de atunci, se trăgea cu muniție de război… Trăgeau în sus și, normal, făcând traiectoria, au căzut la doi kilometri. Era ploaie de gloanțe pe barăcile respective.
Când s-a tras în populație nu am văzut. Totul s-a blocat și n-am mai ajuns chiar în piață. După care s-a rupt totul. Că a plecat Ceaușescu.”
(B.P., n. 1967, Vitănești, Teleorman)
„Se trăgea din ce în ce mai tare și nu mai știu cât era, cred că era în jur de zece când… am zis eh, e momentul să plec pentru că e posibil să nu mai scap cu viață. Am plecat… pe jos, am luat-o tot așa, prin gang, pe La Dunărea, m-am dus pe Calea Victoriei. Ulterior am regretat că am plecat. Am luat-o așa, în sinea mea, ca un semnal de lașitate. Nu ca un semnal, ca un act laș. Mi-a fost frică, ce să mai discutăm! Am tot văzut, pe unde mergeam, câte o baltă de sânge…”
(G.C, n. 1963, București)
22.12 - 30.12.1989
„Dimineața, la cinci, am nimerit când spălau pe jos de sânge, oricum a fost un masacru...”(M. R, n.1969, București)
„Dimineața, m-am dus iar la Inter. Lucrurile au căpătat o altă intensitate pentru că joi noaptea. Lucrurile erau grave. De vineri încolo, din 22, era cu veselie, cu lume, cu tancuri. Muncitorii-s cu noi, poporu-i cu noi, Timișoara-i cu noi.”
(G.C, n. 1963, București)
„Și, la un moment dat, am văzut elicopterul în care am aflat ulterior că era Ceaușescu. Nu m-am gândit atunci ce reprezintă elicopterul acela. Sentimentul meu a fost că se ridică un elicopter și, de acolo, de sus, o să tragă în noi… și o să tragă, așa, la nimereală.”
(G.C, n. 1963, București)
„Când am coborât în București, în Gara de Nord, pur și simplu toată lumea. striga: «E Revoluție!, A fugit dictatorul.» Era un radio scos acolo, pe geam, în Gara de Nord. Inițial nici nu știam ce se întâmplă. După care oamenii, efectiv, a fost, așa… o emoție și o… surpriză, că atunci când s-a întâmplat chestia asta, toți oamenii care erau în fața Gării de Nord – s-a pus la radio Hora Unirii, și au început să danseze Hora Unirii, chiar am intrat și eu în dans.”
(D. C, n. 1972, 1972, Onești, Bacău)
„A doua zi la Televiziune, iarăși, s-a tras foarte mult și s-au spart geamurile și ne cădeau cioburile efectiv în cap, peste noi.”
(M. R, n.1969, București)
„Pe trotuar, pe omul din față, din fața mea, l-a împușcat cineva – cred că cu o lunetă sau ceva asemănător – că n-am auzit nicio împușcătură. Când l-am văzut că a căzut și se zbătea pe jos, am rupt-o la fugă și m-am ascuns în spatele unui gard al unei clădiri care era vizavi. Și mă gândeam că mi-ar fi plăcut să am o cască de soldat în cap. Nu există niciun argument ca cel din fața mea să fie împușcat și eu nu.”
(G.C, n. 1963, București)
„Am mers spre Lupoaică, cum se numea atunci, spre Piața Dorobanți. Am mers spre partea cealaltă. «Haideți să mergem la Televiziune!» Era o fată, zicea: «Trageți în noi, trageți în noi!». Pieptul gol, cum eram, războinici… Când, deasupra, de sus, a ieșit de pe horn, de pe casă, cineva cu mitraliera și a început să tragă gloanțe în fața noastră… și am zis: Murim ca proștii?. Noi făcusem armata, eram războinici, cum s-ar zice. Eram în stare de ceva. Și ne-am retras în partea aia. Am ajuns la Televiziune, dar deja era foarte multă lume, era ocupată, și nu mai aveam acces la Televiziune. Bine, și nici n-aveam ce să facem.”
(B.P., n. 1967, Vitănești, Teleorman)
„Vrem alegeri libere!”: urmărește momente cheie de la Revoluție, precum și primele declarații ale lui Ion Iliescu, după căderea regimului comunist. Vei vedea cum se articulau primele revendicări și promisiuni publice în zilele de haos și cum se contura noua direcție a României post-comuniste.
Sursa: Youtube/Europa Liberă România
„A fost haos, apoi, inconștiență, apoi, speranță. Sunt foarte multe trăiri. Disperare poate să fie un alt cuvânt. Spaimă, poate să fie alt cuvânt. Nici măcar nu pot să spun speranță pentru că era evident, o dată ce lucrurile astea s-au întâmplat – și mai ales a doua zi când Ceaușescu a plecat – nu mai era speranță, era clar că se întâmplă!”
(G.C, n. 1963, București)
„M-am dus la Televiziune. Când am văzut masa de oameni că stau acolo, nu mi s-a părut interesant. M-am dus în spatele clădirii… La un moment am văzut niște scări metalice care duceau jos, aparent într-o zonă tehnică, și nu era nimeni. Toată lumea era concentrată în partea cealaltă. Am coborât scările, acolo erau două porți… Am încercat la ușă, ușa deschisă… și am intrat în Televiziune, în dreapta aveau niște laboratoare ale căror pereți erau din sticlă. Nu lucra nimeni acolo. Mergând pe holul lung, la un moment dat văd lumina unui televizor, bat la ușă, bag capul în atelier, și acolo erau trei oameni care se uitau la televizor… și zic: «Nu vă supărați, pot să stau și eu, să mă uit nițel, că eu sunt de dimineață pe stradă, nu mai știu nimic ce să mai întâmplă, ce evenimente… » «Da, bine, stai jos, aicea.» Și… zic: «Am venit să mă văd cu domnul Ș, e un prieten de-al meu», și zice el: «E în concediu, de trei zile nu e aici.»
La televizor transmiteau unii că au prins în turnul de Televiziune un terorist care pusese o bombă. Și-mi amintesc cât de stupidă mi s-a părut mie povestea asta peste ani, pentru că bomba aia pe care ei au zis că au pus-o, de fapt am văzut că au filmat o tastatură din asta – era un telefon chinezesc. Moment în care tipii se întorc așa, parcă la unison, se întorc toți trei la mine… se uită la mine și zic: «Dar tu pe unde ai intrat?» Și zic: «Pe ușa aceea.» Și vorbeau între ei, ziceau: «Ești nebun? Ușa aia e deschisă?» Și zic: «Da, era deschisă. Eu am venit, am încercat, am intrat… Nu era nimeni afară.»”
(G.C, n. 1963, București)
„Hai să vedem casa lui Ceaușescu, pe Primăverii. Problema a fost că după aceea ne-am dat seama. Unde am ajuns noi, nu era casa lui Ceaușescu, că nu știa nimeni unde-i casa lui Ceaușescu. Cine intra pe Primăverii? Nu intra nimeni. Am nimerit la locuința lui de vară. Lumea era pusă pe distrugere, noi eram pe curiozitate. Au furat lustre, telefoane, tot, tot. Când ne-am întors nu mai era nimic!”
(B.P., n. 1967, Vitănești, Teleorman)
„În zilele următoare am făcut am făcut zeci de filme, de poze. Știu că la un moment dat m-a abordat un englez — era de la un ziar, Sun, de care eu n-auzisem — și i-am dat zece filme pe care le aveam în rucsac…”
(G.C, n. 1963, București)
„În 22 decembrie am fost chemați în alarmă și ni s-a spus că am intrat în stare de război și atunci am primit armament real: patru încărcătoare cu muniție reală, muniție de război!”
(E.M., n. 1971, Câmpulug Muscel)
Vestea fugii dictatorului, pe 22 decembrie, a fost primită cu un amestec de euforie și teamă, deoarece haosul nu s-a oprit; în zilele care au urmat, focuri de armă, adesea atribuite „teroriștilor” încă neidentificați, au semănat panică și au continuat să facă victime în multe orașe ale țării, de la Arad la Cluj-Napoca și Sibiu.
Televiziunea, preluată de revoluționari, a devenit și un canal al confuziei și al știrilor contradictorii, amplificând sentimentul de incertitudine generală. Fiecărei victorii asupra sistemului îi corespundea o nouă undă de neliniște, pe măsură ce vechea ordine se prăbușea haotic, lăsând loc unei libertăți nou-dobândite, încă fragile.
„Am ieșit pe stradă, însă am simțit ceva, era o tensiune teribilă în aer. Parcă și echipaje ale miliției spuneau la megafon: «Nu aveți voie să circulați în grupuri mai mult de trei». Noi am zis: «Uite, noi chiar suntem trei, deci putem, suntem în legalitate, putem să mergem». Bineînțeles că nu mai circulau nici autobuze, dar nu știam atunci. Am mers la o altă stație, spre capătul liniei. Acolo ne-am întâlnit cu un grup de băieți și cu un domn – ulterior am aflat că era profesor universitar – care cântau Deșteaptă-te, române!. Ne-am alipit acelui grup, apoi au urmat câteva ore de mers prin cartierul Mănăștur, cartierul cel mai mare și cel mai reprezentativ al Clujului, cu cea mai mare populație. O sută de mii de oameni cred că avea atunci, foarte mulți tineri.”
„Ideea era ca traseul să meargă printre blocuri, cu multă, multă lume, ca să putem aduna oameni, să coborâm spre centru. Bineînțeles că poveștile au venit deja când se aduna lume, că, într-adevăr, sunt morți în centrul Clujului. Și atunci a fost, așa, un test. Spunea toată lumea: «Haideți cu noi!», strigam noi printre blocuri. «Haideți cu noi, veniți cu noi! Ieri în Timișoara, azi în toată țara! Jos Ceaușescu, jos comunismul!». Pe măsură ce grupul creștea numeric, scandările erau tot mai puternice, mai vivace.”
Era trei și ceva, părinții sau oamenii muncii, cum s-ar spune, nu ajunseseră acasă, de-asta eram foarte mulți tineri. Apoi după o vreme le-a venit ideea celor din grup că ar fi foarte util să oprim niște mașini mari, să fie ca un fel de pavăză în fața gloanțelor. Vreo două, trei ore a fost toată plimbarea asta prin cartier. Vă spun, e un cartier foarte mare. Și s-a ajuns la Agronomie și Fabrica de Bere.
Eram așteptați de un cordon militar, soldați. Ulterior am aflat că erau din garnizoana din Florești. În momentul în care i-am zărit, tot grupul a început să strige: «Frați, nu uitați, noi cu toții suntem frați!». S-a repetat de câteva ori treaba asta, dar cred că după ce am zis de vreo trei ori, s-a și tras. Au început să tragă în noi. Foarte repede, la a treia rafală, am simțit că am fost împușcată.”
(P.C.D., n. 1972, Cluj-Napoca)
În fața revoltei, pe 22 decembrie 1989, Nicolae Ceaușescu a încercat să restabilească controlul absolut, instituind starea de necesitate la nivel național, o măsură disperată menită să legitimeze represiunea violentă.
Sursa: Youtube/ TVR
„Parcă eram într-un film și am văzut cum a murit o tânără de 21 de ani.”
(M.L.G., n. 1975, Buzău)
„Am mers pe picioarele mele, piciorul meu era amorțit, dar am simțit că mi se răcesc buzele și încep să amețesc. Mi-am băgat mâna în cizmă și atunci am simțit că sângele deja se închegase acolo în cizmă. Dar să vedeți ce copil naiv eram la vârsta aceea și fără nicio experiență militară, am spus «Măi, m-or fi împușcat cu ceva punguliță». Când am băgat și am simțit sânge închegat, nu mai avusesem această experiență de a simți acel sânge așa, i-am spus fratelui meu «Uite… cred că m-au împușcat, hai să vedem.»”
„Curtea aceea era cu multe apartamente și toate ușile erau închise. Când ne-am întors și am văzut că a curs sânge, am început să bat la uși să cer prim ajutor. Bineînțeles că nimeni nu a deschis ușa. A venit o doamnă, ulterior am aflat că era vânzătoare la unul din magazinele acelea mari din Mănăștur. Era cu ginerele ei, și-a rupt breteluța de la sutien și mi-au aplicat garoul. Fratele meu împreună cu ginerele ei au făcut scaunul împăratului și am fost dusă la căminul mediciniștilor. Și m-au tratat acolo doi studenți străini, în anul V, VI-a erau. Am stat acolo cu fratele meu până la ora unu noaptea, când a venit un vecin cu mașina după noi. Ei mi-au spălat rana și mi-au dat primul ajutor. Glonțul a intrat și a ieșit din picior. Ne-au dat și să mâncăm acolo și erau foarte mirați că poporul român trage în propriul popor.”
„S-a tras destul de mult timp pentru că doar atunci s-au liniștit lucrurile de au putut veni după mine la ora unu noaptea. Deci s-a tras destul de mult fiindcă după grupul nostru, pe la opt, am înțeles că a venit un alt grup de manifestanți din centru.”
(P.C.D., n. 1972, Cluj-Napoca)
„Au început să țipe. Eu am rămas în picioare. Mă simțeam ca la cinema. Nu știam ce se întâmplă, doar vedeam mulțimea care se agită și foarte mulți licurici pe jos, în asfalt, cum se trăgea. Cineva m-a tras de pantaloni și m-am așezat în spatele camionului și pe urmă m-am ascuns…”
(L.B., n. 1969, Cluj-Napoca)
„În Oradea, în cartierul unde locuiam eu, au început cu câteva claxoane pe stradă. După aceea a început să iasă un om fără neapărat să strige ceva. Toată lumea era la muncă… După aceea a mai ieșit un om, și încă un om, și încă un om, și după au început să strige, să scandeze… Când o văzut lumea că au ieșit oamenii, au început să iasă din ce în ce mai mulți și o fost după aceea șuvoiul. S-a oprit circulația, nu se mai putea trece, atâta lume era în stradă. O euforie absolut nebunească.”
(B.B., n. 1975, Oradea)
„S-a tras la Brăila, în 22. Au murit — nu mai țin minte câți — 30, 40 de oameni. Eu cu colega și prietena mea am ieșit ca nebunele, că voiam să fim și noi, acolo, cu manifestanții și voiam și noi să ne arătăm curajul. Ne-am dus pe faleză înspre locul unde se trăgea. Și am găsit niște gloanțe, gloanțe mari, foarte mari! Și le-am luat, le-am strâns în buzunare. Și am alergat înspre niște soldați care stăteau acolo și apărau, pentru că se spunea că vor veni teroriștii și vor trage de pe Dunăre.
Când soldații ne-au văzut că alergăm ca bezmeticele în câmp deschis au început să strige la noi: „Sunteți tâmpite?! Plecați că vă omoară!”. Deja muriseră oameni. Atunci ne-am speriat! Ne-am dus totuși, le-am dat gloanțele înapoi. Când ne-am întors în bloc, chiar la parterul blocului era un soldat rănit. Avea un glonț în cap. Și stătea așa, într-o rână și ne-am speriat iar foarte tare.
„Am ieșit iar din bloc să-i chemăm pe soldații, să le spunem că un soldat rănit este la noi în scară. Și țin minte că, după aceea, n-am mai ieșit din casă până după Crăciun, până după ce l-au împușcat pe Ceaușescu. Și mai țin minte că, atunci, într-adevăr, s-a tras și de pe Dunăre înspre blocul nostru. Cred că vreo două nopți am stat cu pături în geam, ca să nu stingem luminile și ca să ne putem uita în continuare la televizor.”
(B.D., n. 1974, Brăila)
„Știți că după zilele 22, 23, 24, 25, a planat chestia aceea cu teroriștii, că încă vom fi atacați. S-a creat o solidaritate și eram, așa, ca frații. Era pază la scara blocului, dar în interiorul scării ușile erau deschise, eram ca o familie. Practic, apartamentele deveniseră camerele noastre, se făcea de pază prin rotație, eram toți frați, rude, cumva. A fost așa o solidaritate fantastică!”
(P.C.D., n. 1972, Cluj-Napoca)
Pe 25 decembrie 1989, cuplul Ceaușescu, capturat după fuga din București, a fost adus în fața unui tribunal militar la Târgoviște, unde au fost judecați sumar. În timpul audierilor, Nicolae a contestat legitimitatea instanței, iar Elena a protestat vehement, refuzând să i se lege mâinile de către soldați. Acuzați de genocid și subminarea economiei, au fost condamnați la moarte și executați imediat prin împușcare. Acest episod sângeros a pus capăt regimului comunist.
Agerpres Foto/ Arhiva Istorică
România Liberă, 10 ianuarie 1990, anul 48
Opinia studențească, 23 decembrie 1989, anul 16, nr. 1
Tineretul Liber, 17 ianuarie 1990, p. 6
Cuvîntul Libertății, 26 decembrie 1989, nr.3
Cuvântul Nou, decembrie 1989, p. 81
Scînteia decembrie 1989
Femeia 1990, p. 4, Jurnal Aradean decembrie 1989, p. 32
Muzeul Memoriei, Femeia 1990, p.5, Scînteia 1989, Cuvântul Libertății decembrie 1989, p.19
„Am văzut toată Revoluția la televizor.”
(S.S., n. 1975, Buzău)
După decenii de tăcere și propagandă, presa și televiziunea au devenit, imediat după evenimentele din decembrie 1989, un simbol al libertății redobândite, dar și un ecou al haosului acelor zile.
Televiziunea Română, redenumită rapid Televiziunea Română Liberă, a transmis non-stop, devenind principala sursă de informare, dar și un canal al confuziei și al știrilor contradictorii, pe fondul luptelor continue. Momente istorice, precum intonarea cântecului „Deșteaptă-te, române!”, interzis de regim, sau imaginile dramatice de pe străzi, au fost transmise în casele oamenilor, creând o legătură directă și puternică cu evenimentele.
„Am auzit la televizor Deșteaptă-te, române! și a fost impresionant pentru că era interzis în epocă..”
(B.B., n. 1975, Oradea)
„Noi veneam dintr-un sistem auster. Înainte aveam două ore la televizor în timpul săptămânii și, dintr-odată, a fost o abundență de informații. Pe de altă parte, era un val din acesta în care fiecare spunea ce voia.”
(S.M., n. 1974, Mangalia)
„Și la atelierul de televizoare au dat drumul la toate televizoarele pe care le aveau, și care funcționau, și au deschis ușile și pe pe toate era Mircea Dinescu, era Ion Caramitru… și urlau, practic: «Am învins! Am învins!»”
(T.D., n. 1978, Suceava)
„Îmi aduc aminte acum că una din emoțiile descătușării, la radio, a fost dată de toate epitetele relative care îi înconjurau pe ei: «Sinistra», «odiosul». Toate venind, poate, și din partea celor care lucraseră acolo, în instituțiile respective și care, în emisiunile propagandistice, foloseau un alt limbaj cât se poate de elogios. A fost o contradicție foarte, foarte puternică.”
(M.G., n. 1976, Piatra-Neamț)
„Cozile la chioșcul de ziare, din zilele acelea, mi le amintesc perfect.”
(S.O, n. 1974, Anina, Caraș-Severin)
Presa scrisă a explodat, ziare noi apărând de la o oră la alta, reflectând setea de informație și pluralism, chiar dacă și ele se luptau să distingă adevărul de zvonuri într-un peisaj mediatic complet nou.
Scînteia Poporului decembrie 1989, p. 1
Cuvîntul Liber, 23 decembrie 1989, nr.1
Cuvântul Libertății decembrie 1989, p.4
Magazin 1989, p. 299
Luptătorul Bănațean 1989, p.1
Libertatea decembrie 1989, p.1
Jurnal Arădean decembrie 1989, p.1
„Am rupt toate pozele lui Ceaușescu din manuale”
(A.E, n. 1976, Cluj-Napoca)
„În spatele blocului nostru era Alimentara, și s-a zvonit că s-a băgat unt la liber. Și țin minte că am fugit să cumpăr și eu unt. Și am luat, mi-au dat patru pachete, ceea ce înainte nu se întâmpla, nu puteai să iei atât. Și țin minte că am ieșit din Alimentara și am început să urlu «Untul libertății, untul libertății!» și fluturam pachetele deasupra capului. Și au ieșit și alți vecini la geam. Îmi aduc aminte cum ieșeau toți cu hainele de casă pe ei și în papuci, ca să meargă să cumpere unt.”
(B.D., n. 1974, Brăila)
„Toată lumea era preocupată atunci cum să-și facă rost de ceva bănuți ca să cumpere produsele care apăruseră, și ce apăruseră: sucuri la doi litri, la PET – la noi erau numai sticle – suc de kiwi (noi nu văzusem sucuri verzi!), șireturi în culori neon – portocaliu și roz – gumă de mestecat, pâine turcească. După, au apărut televizoarele color. Toată lumea s-o pus pe comerț.”
(E.M., n. 1971, Câmpulug Muscel)
„Au venit ajutoare până prin primăvară. Unii ziceau că au primit un casetofon, alții ziceau că o primit bomboane, alții că haine… Uneori, vă spun, aruncau din camion, alteori opreau și împărțeau. Erau așa zise ajutoare, pentru că ei o trimis și o grămadă de gunoaie. Unul dintre colegi a primit o pereche de pantaloni și nu înțelegea ce e cu ei și până la urmă, unul dintre colegi i-a zis că sunt pantaloni de striptease.”
(B.B., n. 1975, Oradea)
„Oamenii încercau să-și găsească un rost în viață. Era și multă euforie care alimenta chestia asta. Unii s-au descurcat mai bine, alții mai puțin bine. După care a început vertiginos inflația și, iarăși, a fost un haos de care mi se pare că noi habar nu aveam. Adică, cumva, pătura de mijloc, care nu avea și niște informații despre ce ar putea să se întâmple, nu știa nimic. Lucrurile se întâmplau, treceau pe lângă noi, politic, economic. Habar n-aveam cam așa ceva. Eram foarte bebeluși.”
(M. R., n. 1972, Năsăud)
„Nu ne mai era frică să vorbim.”
Disclaimer: Toate materialele din secțiunile audio și video se află stocate pe serverele originale, Youtube sau Arhiva Europa Liberă.
Proiectul nu reprezintă în mod necesar poziţia Administrației Fondului Cultural Național. AFCN nu este responsabilă de conținutul proiectului sau de modul în care rezultatele proiectului pot fi folosite. Acestea sunt în întregime responsabilitea beneficiarului finanțării.
Dacă ești interesat de subiect,
vezi și prima parte a cercetării.
