Memorie și afecte

Memorie și afecte

Unul dintre atributele definitorii ale omului este memoria. Ea este cea care ne conferă identitate, spre deosebire de animale, și tot ea este cea care ne permite să conceptualizăm, să ne facem planuri, pe baza experienței acumulate până în acel punct. Și aici vine unul dintre rolurile de bază ale istoriei. Ea este memoria mare, cumulul de memorii personale în memoria unei comunități. Evident, nu mai trebuie să spun că această comunitate poate fi definită într-o infinitate de moduri, de la familie la grup la națiune la supranațiune planetară.

Dar, trebuie spus, dincolo de disciplina numită Istorie, există istoriile. Ale noastre, ale tuturor, ale fiecăruia dintre noi. Pentru că fiecare poartă în el nu numai istoricul personal, al cărui cumul de experiențe este, ci și istoria sa. Ceea ce înseamnă nu doar propriul trecut, ci și cel al apropiaților, în mare măsură al familiei pe primul loc. Iar aceste istorii, care ne alcătuiesc Istoria personală, a fiecăruia, ne sunt transmise nu în scris, ci în primul și în primul rând la nivel de poveste, de istorisire. Cu alte cuvinte, istorie orală.

Dar ce ar fi istoria orală? Nimic mai mult decât adunarea de informații istorice despre oameni, familii, viața de zi cu zi, evenimente mai mult sau mai puțin importante, de la persoane care au avut legătură cu respectivele fapte. Fapte istorice, desigur. Și care se regăsesc în memorie. Spre exemplu, în contextul Primului Război Mondial, astăzi, la o sută de ani de la el, este din ce în ce mai rar momentul în care să mai găsești persoane care au luat parte la el în mod direct. E firesc și natural, biologia nu poate fi înfrîntă. În mod indirect însă, copiii acelora sunt cei care ne pot oferi informații cu caracter personal care altfel s-ar pierde. Amintirile și percepția lor asupra acelor clipe, pe care le cunosc indirect, dar de la prima mână, constituie un izvor nesecat de informații, care pot trezi în noi sentimente mult mai puternice decât cele date de o carte de istorie.

Un risc pe care ni-l asumăm este faptul că memoria se modifică, memoria este subiectivă. Și poate fi modificată atât din exterior (iar aici mă refer în primul rând la părțile consemnate, la documente, la filme, la înregistrări audio), cât și interior. Oare este adevărată memoria pe care o retrăim? Sigur că nu poate rămâne intactă, că este afectată de straturile succesive de amintiri și de afecte. Pentru că memoria este în mare măsură afectivă, o calitate care din nou ne face oameni, nu roboți. Până la urmă, structurarea pe care ne-o construim nu respectă adevărul faptic, ci mai degrabă suntem guvernați de memorie, y compris de partea sa legată de afecte.

Pentru că, asta știm cu toții, ne aducem aminte de clipele trecute nu prin prisma raționalului, ci prin cea a sentimentului. Nostalgia, bunăoară, este cea care ne face să ne amintim cu drag de vremuri demult apuse, de prima carte citită, de prima trântă la școală, de primul geam spart. Amintirile ne sunt guvernate de asocierile afectelor. De asta ne și sperie ideea de amnezie, de pierdere a memoriei. Această pierdere, în ultimă instanță, înseamnă că ne pierdem pe noi.

Știți proverbul „cine nu are bătrâni să și-i cumpere”? Tocmai la asta se referă, la pierderea de care vorbeam mai înainte. Pierdere cu fiecare generație, cu fiecare poveste care nu e spusă mai departe. Da, numărul lor este infinit, dar, până la urmă, urma alege. Adică filtrul timpului va cerne dintre ce este transmis mai departe ceea ce are importanță, pentru ca balastul să se scuture ușor-ușor pe drum. Ceea ce contează însă este transmiterea. Toți avem povești de la părinți, de la bunici, de la necunoscuți, ba chiar și de la noi înșine. Ce facem cu ele? Cum le ducem mai departe? Cum poate supraviețui o lume deja stinsă în lipsa transmiterii memoriei?

Și iată, tocmai de asta există Muzeul Memoriei.

Un muzeu care își dorește să strângă laolaltă amintirile tuturor, atât cât le mai avem, așa cum le mai avem. Și de aici putem să vedem mai departe încotro ne îndreptăm.

de Radu Cucuteanu