Memorie și istorie orală

Memorie și istorie orală

Una dintre componentele cheie ale proiectului Muzeul Memoriei, urmărind cunoașterea trecutului din perspectiva celor care au fost implicați direct, este cea a istoriei orale.

Întrebarea evidentă: ce este istoria orală și de ce?

Răspuns cam la fel de evident: adunarea de informații istorice despre oameni și familii, evenimente mari și mici – de la fapte cotidiene la participarea la fapte de mare însemnătate – care să vină de la cei implicați sau apropiați de aceștia. Istoria orală este echivalentul martorului ocular din Drept. Informații de primă mână, dar care trebuie trecute prin filtrul istoricului pentru a căpăta relevanță într-un context dat.

Pe de altă parte, dincolo de evidenta lor importanță, aceste mărturii aduse de istoria orală mai au o notă care poate părea în cheie minoră, tocmai cea la care păream că renunț atât de ușor mai sus: partea afectivă. Pentru că ele ne pot oferi o cheie de lectură pe care istoria scrisă de noi astăzi o poate rata. Mă refer aici la ușa pe care o deschid ele: cea a înțelegerii celor care nu mai sunt la un alt nivel, cel al afectivității. În centrul istoriei stă omul, iar înțelegerea trecutului ține de elementul uman. Or omul nu poate fi explicat numai rațional, la nivel de intelect. Viața fiecăruia dintre noi e plină de decizii luate sub imperiul sentimentului de moment, nu al rațiunii depline. Și tocmai aceasta este oferta de nerefuzat primită din partea istoriei orale: creionarea, cât de vagă, a unei hărți a afectivității umane. Și de ceea ce ne oferă într-o altă direcție, vorbindu-ne despre memorie și identitate. Fără această relație, lumea, interioară și exterioară, se estompează, devine vagă, până se pierde – și ne pierdem pe noi odată cu ea.

Evident, există și o istorie a acestei istorii orale. Însăși ideea de istorie este legată de poveste. Ce oare altceva face Herodot dacă nu să istorisească? Iar Tucidide, când strânge informații despre războiul peloponeziac dintre Sparta și Atena, nu doar că vorbește ca implicat direct, ci și strânge mărturii de la alți participanți. Ce să fie asta dacă nu istorie orală, adică acumulare de informații pe care le consemnează? (Pentru detalii, v. Valerie Raleigh Yow, Recording oral history. A guide for the humanities and social sciences, Oxford, 2005, p. 2-3.)

Bineînțeles, până la dezvoltarea istoriei orale ca ramură a istoriei, deci în sens contemporan, a mai durat. Pe de altă parte, de cam șapte decenii putem vorbi despre o disciplină numită istorie orală.

Istoria orală, ca orice disciplină științifică, are propriile reguli și limitări asumate. Ea presupune discuția cu participanți la evenimente, înregistrarea acestor discuții și, de obicei, transcrierea lor. Intervievații sunt persoane care au participat la evenimentele în cauză, care le-au observat sau care dețin informații de la participanți. Raportarea lor la evenimente este unul dintre factorii cheie în acest context.

Care este interesul de a aduna aceste mărturii? Simplu: informațiile pe care le putem obține vin din unghiuri de vedere variate, personale, fără să treacă prin filtrul istoricului ce s-a ocupat de întâmplările în cauză. Vorbim de un material brut, care poate fi rafinat și cizelat în diverse moduri, de un izvor istoric care ne permite să receptăm nu doar informații, ci și emoții, în mod ideal și la nivel audio-video, și care ne oferă o cale de a relaționa cu trecutul ce depășește ceea ce ne oferă sursele scrise.

De aici și nevoia, firească, de a structura și reține aceste informații, într-un loc care să ne permită accesul la amintirile, la experiențele, la trăirile celorlalți. Nevoia de o arhivă comună a trecutului nostru, în mic (o bună cale de început e oferită de Donald A. Ritchie, în Doing Oral History, Oxford University Press, New York, 2003, p. 155-178). Nevoia de un Muzeu al Memoriei.

de Radu Cucuteanu