Muzeul Memoriei și Recuperarea identității

  • Articole
  • Muzeul Memoriei și Recuperarea identității
Muzeul Memoriei și Recuperarea identității

Legătura profundă între identitate și memorie nu este o temă filosofică de dată recentă – ea apare ca preocupare de căpătâi a filosofului englez John Locke (Locke, (1689)/[1961], p. 127 și passim), odată cu ieșirea Europei din noaptea de o mie de ani a obscurantismului religios medieval și începuturile modernității. Contestând existența unui ego înnăscut, gânditorul britanic – dar și continuatorii săi empiriști – apreciază că ego-ul este doar o idee dobândită, întipărită, ca și alte idei, în mintea umană – tocmai posibilitatea rememorării fiind răspunzătoare pentru identitatea personală. Interesul pentru memorie se ridică, apoi, la nivelul umanității, odată cu înțelegerea istoriei ca mediu al identității și mișcării spiritului, în filosofia lui Hegel (Hegel – (1837)/[1997], p. 5-52 și passim).

Dacă, la nivel individual, muzealul ar fi destul de dificil de conceput, la nivelul unei comunități umane acesta este nemijlocit legat de identitatea acesteia. Artefactul – ca unic ocupant legitim al unui loc într-un muzeu – este și trebuie să fie purtător de conținut istoric, care poate fi asumat și asimilat la nivelul memoriei și conștiinței individuale. Totuși, lucrurile ar putea funcționa și în sens invers – de la memoria individuală către muzealitate. În acest context, ideea unui muzeu al memoriei – care să facă legătura între istoricitatea spiritului și experiența individuală trăită – pare să fie de cea mai mare însemnătate. De această dată, însă, experiența individuală rezonează la nivelul istoriei, evenimentele trăite individual fiind cele care structurează – cel puțin la nivelul așteptărilor – mersul istoriei. Desfășurarea, adesea pripită și greu de cuprins de o conștiință individuală, a evenimentelor de anvergură poate arunca în desuetudine și irelevanță viața omului cotidian; riscul, în acest context, ar fi acela ca istoria, chiar triumfală, să lase în urma ei doar șiruri lungi de victime ale propriilor vremuri – destine individuale reduse la simplul statut de unealtă prin care vreun plan universal – providențial sau nu – s-ar realiza. Or, tocmai această situație poate fi prevenită prin ideea conceperii și trecerii în realitate a unui muzeu al memoriei. În consecință – așezat între individualismul memorial al lui John Locke și universalismul spiritual-istoric al lui Hegel, muzeul memoriei este un proiect menit sa aducă o noutate semnificativă: istoria și identitatea unei comunități pot fi trăite și asumate la nivelul memoriei și conștiinței individuale tocmai prin empatia pe care o poartă cu sine evenimentul local și artefactul – purtătoare ale dovezilor că înaintașii au fost aidoma acelor care trăiesc acum, cu bucurii sau drame asemănătoare – fapt ce aduce cu sine familiaritatea ca temei al memoriei și istoriei, pe de o parte, dar și ca remediu împotriva uitării și înstrăinarii.

Acestea fiind preliminariile, muzeul memoriei pornește de la ideea unei constatări a succesiunii firești memorie-istorie-uitare, la care adaugă ideea înstrăinării – echivalentă cu aceea de uitare a uitării. Efectul „muzealizării” unui artefact este doar la nivelul supra-individual o ridicare din uitare. La nivel individual, al experienței trăite, mai periculoasă decât uitarea este uitarea faptului că ceva a fost uitat – situație care poate apărea chiar dacă faptele și artefactele nu au căzut în uitare, doar prin faptul că individul nu se mai regăsește în muzealitatea artefactului, nu mai vede legătura identitară între sine ca individ și muzeu. Aici nu este vorba doar despre uitare ca act al ștergerii memoriei (o abordare filosofică a problemei ștergerii memoriei, dar care are și un fundament clinic-științific se regăsește la Ricoeur, (2000)/[2001], p. 506 și urm.), ci și despre neputința regăsirii de sine în evenimente ale trecutului pe cât de grandioase, pe atât de îndepărtate sau chiar covârșitoare pentru o conștiință individuală.

Uitarea, pe de altă parte, este și rămâne un paloș cu două tăișuri: fie purtătoare de veleități vindecătoare, care feresc conștiința individuală și pe cea comunitară de împovărarea prezentului cu ceea ce poate fi doar balast inutil al trecutului – pentru că tocmai memoria este cea care comite gestul selectiv și preferă să actualizeze doar elementele trecutului care pot constitui o resursă pentru mersul înainte, iar nu pe cele care sunt doar piedici; fie gest omisiv sau comisiv de ștergere a ceea ce poate fi spațiu de avânt pentru saltul înainte, atât la nivel individual, cât și la nivel comunitar. Dar cel mai mare neajuns al uitării este acela al posibilității ștergerii de sine – al uitării faptului că ceva a fost uitat. Ignorarea uitării face imposibile recuperarea și rememorarea, dar și păstrarea identității – mai ales la nivelul unei comunități. Neputința citirii, în propriul trecut, a propriei identități provine și din nefamiliaritatea – mai ales la nivel individual – cu faptele și artefactele trecutului; iar aceasta mai cu seamă că o astfel de lectură se poate face la cel puțin trei niveluri – în text, în imagine și în sunet, acestea fiind și elementele de la care ideea unui muzeu al memoriei se revendică și pe care le poate întrebuința pentru atingerea scopului principal, anume recuperarea identității de grup prin integrarea identității individuale în aceasta. Istoria, ca memorie partajată a unei comunități, se face pe baza mărturiilor și testimonialelor –, iar uneori și împotriva acestora. Memoria comunitară selectivă decelează artefactele și documentele relevante – din nou, mai ales texte, imagini și sunete –, însă aici cel mai drept judecător al fi nu doar tribunalul istoriei, ci și vocea mărturisirii individuale, care poate funcționa ca autentic reglator al relevanței (pentru selecția evenimentelor și documentelor relevante în știința istoriei, vezi Veyne (1971)/ [1999], p. 10-11 și passim). Istoria nu poate funcționa ca element de înăbușire sau anihilare a individului, prin urmare rolul unui muzeu al memoriei ar fi aducerea laolaltă a ceea ce este plasat la scara istoriei cu ceea ce este restricționat la nivelul experienței individuale. Omul prezentului de regăsește în propria istorie numai prin empatia cu cei care i-au precedat și care au fost purtători direcți ai evenimentelor și artefactelor care reprezintă, acum, doar mărturii ale trecutului.

Dacă o astfel de resuscitare a istoriei este o resursă pentru individ și comunitate – mai ales pentru conturarea și validarea unei identități –, atunci un astfel de demers trebuie să aibă în vedere acțiunea, gestul și mișcarea. Resursa se adeverește ca resursă numai în măsura în care se consumă întru o faptă – altminteri ar fi vorba despre un consum în gol și despre voința de a făptui ca simplă veleitate goală. Dar, dacă istoria și memoria sunt surse și resurse de povețe și înțelepciune, aspectul practic-moral al problemelor nu poate rămâne în uitare. Derularea istoriei la nivel universal dovedește puterea spiritului general asupra individului particular; cu toate acestea, conștiința individuală poate trage învățăminte din evenimentele trecutului numai dacă, pe de o parte, aceste evenimente au influențat, în vreun fel, faptele predecesorilor ce le-au trăit în mod nemijlocit și, pe de altă parte, dacă relevanța acestora pentru prezent este dincolo de orice îndoială – acest al doilea aspect fiind de cea mai mare importanță pentru latura moral-civică a ideii de muzeu al memoriei. Documentul, imaginea sau sunetul oferă o coordonată perceptivă (percepța fiind, potrivit lui Bergson, cunoaștere pură; vezi Bergson, (1896)/[1996], p. 23 și urm.) care servește scopului de a arăta că lecțiile extrase din trecut nu sunt banale abstracțiuni, ci rezultate ale unor evenimente care s-au întâmplat efectiv; după cum se știe, morala este mai puțin teoretică și mai mult exemplară – fiind o sumă de regului care nu numai că se predică, ci se și practică; iar practica poartă în sine signatura realității experimentate, și mai puțin răceala conceptelor pe care nimeni nu le-a văzut vreodată coborând în realitate. Dacă, pe de altă parte, rememorarea ca remediu împotriva uitării și pavăză împotriva uitării faptului de a fi uitat trebuie să fie un gest de recuperare – atunci această recuperare trebuie să dispună, în prealabil, de o filosofie practică și de una a acțiunii – de o teorie etică și de una praxiologică (despre legătura memoriei cu acțiunea, vezi Bergson, (1896)/[1996], p. 15-17).  Trecutul, tocmai prin caracterul său împlinit și îndeplinit, poate fi sursă de maxime morale și reguli ale acțiunii – dar aceasta nu înseamnă că tot ceea ce este trecut este bun și eficace. Reglarea reciprocă între recuperarea memoriei și dorință construirii unei identități se realizează tocmai prin configurarea unor exigențe ale prezentului cu privire la selectarea învățămintelor relevante din trecut, pe de o parte și, pe de altă parte, prin recunoașterea învățămintelor trecutului ca maxime morale și principii de acțiune pentru prezent și viitor. Muzealitatea ca atare este în prima linie a acestei reglări reciproce, tocmai pentru că artefactul, documentul, mărturia sau cele ce aparțin acestui registru înglobează sinteza dialectică dintre pretențiile prezentului și povețele trecutului, sinteză realizată sub imperiul relevanței și aducerii la prezent sau rememorării a ceea aparține trecutului, dar poate constitui sursă, resursă și principiu de mișcare pentru conștiința individuală și cea comunitară (pentru relația dinamică dintre acestea, vezi Ricoeur, (2000)/[2001], p. 116 și urm.). Cu greu se poate crede că vreun element al trecutului poate constitui temei pentru acțiunea din prezent dacă relevanța acestuia nu este interiorizată și nu se dovedește că acesta are puterea de a regla comportamente actuale – fiind doar o ciudățenie anecdotică a trecutului. Nu orice obișnuință a vremurilor apuse are caracter muzeal, la fel cum nu orice artefact este încărcat cu semnificații ce pot parcurge timpul. Tot în aceeași măsură, muzealitatea nu exclide posibilitatea părăsirii zonei de confort – de vreme ce nu toate cele ale trecutului sunt mereu sursă de satisfacție; dimpotrivă, muzealitatea poate servi și ca ingredient al unor lecții învățate cu suferință – în acest context memoria și istoria fiind cele care nu îngăduie uitarea unui trecut dureros, indiferent de cât de dispuși sunt oamenii prezentului de a asuma astfel de responsabilități memoriale, dar și memorabile. Totuși, principiul socratic al prudenței elementare obligă ca istoria și memoria să nu covârșească prezentul și să nu genereze atitudini exagerate de venerare și nici gândire reductivă. În ceea ce o privește pe a doua, realizarea unui muzeu al memoriei nu urmărește copierea comportamentelor trecutului, ci dimpotrivă, invitația de a făuri și făptui luând trecutul doar ca exemplu – în ambele sale dimensiuni, de succesiune a evenimentelor de anvergură și de colectare a evenimentelor cotidiene. Cât privește vreo posibilă atitudine de venerare exacerbată a trecutului – derapaj uneori foarte periculos, mai ales în situații de criză socială – trecutul nu este doar trecutul marilor personalități care au săvârșit fapte la scară istorică; trecutul este și cotidianitatea surprinsă în scrisori, imagini, cuvinte rostite sau altele de acest fel – generatoare de empatie moral-civică.

Pe această dimensiune moral-civică se întemeiază componenta educațională a unui astfel de demers. Așa cum se știe, o idee curge prin sângele unui individ sau unei comunități numai în măsura în care aceasta se regăsește în manualele de școală. Vocația educațională a unui demers de recuperare a memoriei și integrarea acesteia în istorie fiind mai presus de orice îndoială – muzeul memoriei se vrea a fi și un gest didactic. Forma supremă a pătrunderii unei idei în realitate este și rămâne – cel puțin la nivelul actual de evoluție a societăților umane – operarea acesteia în sistemele de educație – fie acestea clasice sau alternative. Prin dimensiunea moral-civică mai sus amintită, muzeul memoriei asumă perspectiva clasică a educării cetățeanului prin recursul la tradiție și exemplaritatea acesteia. Pe de altă parte, mijloacele de difuzare specifice lumii actuale se dovedesc a fi nicidecum o sursă de subminare a sociabilității individului sau de auto-recluzionare a acestuia, ci, prin specificul muzeului memoriei, niște unelte de integrare sincronică și diacronică a conștiinței individuale în cea comunitară – încă o dovadă, dacă mai era necesară, că întrebuințarea unui artefact depinde de utilizator, iar nu de artefact ca atare. Reflectarea, mai ales în conștiința tinerilor, a unor evenimente și fapte ce aparțin unor vremuri de mult apuse prin folosirea unor instrumente tehnice de înaltă performanță îndeplinește una dintre exigențele declarate legate de muzeul memoriei – anume familiarizarea cu trecutul pornind de la familiaritatea instrumentelor actuale. Stranietatea unor epoci trecute nu poate fi mai simplu îndepărtată decât prin punerea în evidență a compatibilității dintre instrumentele tehnicii moderne cu povețele care vin de la înaintași; iar aici nu este vorba numai despre anvergura istorică a unor evenimente ce și-au găsit locul în tratatele științifice, ci și de elemente care se regăsesc ăn scrisori, fotografii de familie sau altele de acest fel. Reușita o consituie dovedirea faptului că viața cotidiană avea doar alt nivel al dezvoltării tehnice, dar aceeași substanță ce poate fi absorbită și asimilată în identitatea omului actual.

Sub aspect metodologic, procedura preferată în cadrul proiectului muzeului memoriei este adeverirea cu privire la faptele cotidianității – deci una a empirismului cu deschideri istoriciste – fundamentată mai ales pe teza potrivit căreia cei care au făcut istoria trebuie aduși laolaltă cu cei care au însoțit-o. Desigur, experiența izolată a individului precum și mărturiile care o poartă nu pot înlocui metoda științifică de investigare documentară. Totuși, felul în care evenimentele rezonează în conștiința individuală nu poate fi ignorat, dacă se urmărește obținerea unei perspective integrate și integratoare. Pericolul unei rupturi radicale între istoria elaborată pe temeiuri științifice și cotidianitate se originează tocmai într-o regretabilă neînțelegere filosofică: perspectiva individuală izolată înlocuiește adesea perspectiva științifică. Numai că tocmai un muzeu al memoriei poate arăta contemporanilor care este relevanța unei perspective individuale prin comparație cu istoria oficială științific elaborată – ceea ce poate constitui un învățământ cu privire la modul în care individul să cântărească valoarea propriei perspective asupra evenimentelor în desfășurare, precum și pe cea generală, care depinde de factori de ansamblu pe care, uneori, numai abordarea istorică îi poate scoate la iveală. Pe de altă parte, muzeul memoriei pune în evidență și veleitățile epistemologice ale istoriei și rememorării, tocmai prin faptul că experiențele consemnate sub imperiul momentului de către participanții nemijlociți la evenimentele istorice pot constitui sursă de cunoaștere obiectivă, „la rece”, pentru cei de astăzi (pentru clarificări ăn ceea ce privește conceptele de cunoaștere și adevăr în istorie, vezi Veyne, (1971)/ [1999], p. 18-21). Deci, este vorba despre o nouă sursă a cunoașterii – cunoașterea prin mărturii – pe care muzeul memoriei o pune în discuție. Conceptul abstract de adevăr al teoriilor clasice (corespondența, coerența, utilitatea) capătă o nouă dimensiune, aceea a adevărului trăit direct și consemnat – adevăr plasat la nivel individual care nu aduce cu sine relativism, ci tocmai inserarea, în conceptul adevărului, a elementului hermeneutic sau interpretativ. Ar fi vorba, deci, de un adevăr-perspectivă sau adevăr-mărturie, al cărui avantaj este dat de faptul că se poate afla în diferență față de alte adevăruri fără a se afla în contradicție. Un astfel de concept al adevărului face dreptate experienței trăite – recunoscând faptul că cel mai bun judecător al modului în care un eveniment este trăit este cel care îl trăiește efectiv; în plus, consemnarea unei astfel de experiențe nemijlocite a unui adevăr cu privire la fapte poate fi mult mai ușor temei al empatiei cu cei care nu mai sunt prezenți: stilul unui text scris, unghiul și luminozitatea unei fotografii sau o înregistrare sonoră sunt punți între cititor și autor care creează condițiile de posibilitate ale unei integrări identitare a individului în istoria comunității din care provine – deoarece pornesc de la familiaritatea nivelului cotidianității și abia apoi așează individul pe direcția istoriei „de anvergură”.

Concluzia preliminară – pentru că o concluzie definitivă se poate trage numai la scară social-istorică, tocmai prin cercetarea efectelor pe care realizarea unui muzeu al memoriei le va avea – este aceea că fundamentele conceptual-filosofice ale unui astfel de demers susțin o reinterpretare a relației dintre istoria elaborată științific și cea trăită, solicitând chiar o completare a conceptului de adevăr istoric. De asemenea, procedurile de selecție a mărturiilor relevante se originează atât în așteptările contemporanilor, cât și în posibilitatea unei înțelegeri empatice a derulării evenimentelor istorice, înțelegere care poate completa reconstrucția științifică prezentă în tratatele de istorie cu experiențele trăite. Și, nu în ultimul rând, recuperarea sau reconfigurarea identității – pe care muzeul memoriei o are în vedere în mod special – se constituie, în primul rând, ca o recunoaștere a fenomenului uitării, mai ales prin părăsirea nivelului cel mai periculos pentru memorie și istorie – nivelul la care individul și comunitatea sunt dominați de uitarea faptului de a fi uitat că au o identitate, ceea ce se traduce prin repunerea acestei probleme uitate a identității individuale și comunitare.

Sub aspectul imperativelor științifice și filosofice care țin de problema cunoașterii, realizarea unui muzeu al memoriei presupune identificarea, sine ira et studio, nivelului până la care cele petrecute la scara istoriei au rezonat la nivelul conștiințelor individuale – scopul declarat fiind acela de a arăta nivelul de integrare al individului în conștiința comunității existent la un anume moment istoric, pe de o parte, precum și acela de a propune soluții efective pentru apropierea dintre cele două dimensiuni avute ăn vedere: cea la scară istorică și cea a experienței individuale nemijlocite.

de conf.univ.dr. Ștefan-Dominic Georgescu, 

Director al Departamentului de Filosofie și Științe socioumane ASE

fotografie: Colecția Școala Centrală

 

Bibliografie

 

Bergson, Henri – (1896)/[1996], Materie și memorie, trad. rom. Cora Chiriac, Editura Polirom, Iași;

Hegel, Georg Wilhelm Friedrich – (1837)/[1997], Prelegeri de filosofie a istoriei, trad. rom. Petru Drăghici și Radu Stoichiță, Editura Humanitas, București;

Locke, John – (1689)/[1961], Eseu asupra intelectului omenesc, trad. rom. Armand Roșu și Teodor Voiculescu, Editura Științifică, București;

Ricoeur, Paul – (2000)/[2001], Memoria, istoria, uitarea, trad. rom. Ilie Gyurcsik și Margareta Gyurcsik, Editura Amarcord, Timișoara;

Veyne, Paul – (1961)/[1999], Cum se scrie istoria, trad. rom. Maria Carpov, Editura Meridiane, București.