Persistența memoriei și persistența retiniană. De la 1916 la 1919, între 16 și 20 fps.

  • Articole
  • Persistența memoriei și persistența retiniană. De la 1916 la 1919, între 16 și 20 fps.

Persistența retiniană. E prima „lecție” care se învață la școala de film. Persistența retiniană e un „defect” al ochiului fără de care cinematograful ar fi imposibil: chiar și atunci când dispare, imaginea „rămâne” pe retină pentru o fracțiune de secundă. E o iluzie optică, creierul vede ce nu mai e acolo, o iluzie prin care imaginile statice (fotogramele) ajung să fie percepute ca o singură imagine mișcătoare. I se mai spune și remanență retiniană sau…

Memorie retiniană. Iată că filmul e mediul prin excelență al amintirii și memoriei, aproape la un nivel ontologic. Dar cum arată „amintirile” noastre filmice dintre 1916 și 1919? În primul rând toată lumea se grăbește.

Pe o stradă londoneză, o româncă îmbrăcată în port popular, vinde insigne dintr-o cutie cu inscripția „Help Rumania”. Suntem în 1916, România a intrat deja în război, iar „profitul” acestei activități merge la Crucea Roșie Română. Un an mai târziu, Regina Maria vizitează un spital de campanie al Crucii Roșii.

La fel de grăbiți sunt și militarii din trupele lui August von Mackensen, care intră în București pe 6 decembrie 1916. Mareșalul însuși decorează câțiva ofițeri pe treptele Ateneului, însoțit de o muzică militară vioaie, adăugire ulterioară la acest film păstrat la Arhiva Federală Germană. Foarte interesant de aflat traseul ulterior al acestei amintiri: germanii se retrag din București peste doi ani, cu mult înainte de apariția filmului cu sonor, și-atunci cine a pus această muzică triumfală peste o amintire care s-a încheiat în înfrângere? (e drept indirectă, România intră în război cu o zi înainte de încheierea armistițiului pe frontul de Vest)

Într-un altă amintire filmată, România e prezentă prin absență . E un colaj din mai multe filmări realizate în 1914, Țarul Rusiei și Împăratul German își mobilizează trupele, iar „von Mackensen va lupta cu românii” ne anunță o voce britanică, adăugată și ea ulterior. Von Mackensen avea 67 de ani în aceste imagini, dar e și el sprinten ca toți ceilalți militari. În același montaj Wilhelm al II-lea (Împăratul) și  Wilhelm al II-lea (Regele Württemberg-ului) coboară dintr-o mașină în mijlocul unei mulțimi cu pălării ridicate. Cel de-al doilea Wilhelm al II-lea coboară al doilea – ar putea fi un intertitlu bun pentru o comedie burlescă cu urmăriri şi gag-uri fizice – și își prinde mantaua în portieră. Şi el e grăbit, aproape aleargă prin faţa trupelor în alt cadru.

Îi grăbeşte de fapt chiar cinema-ul. Imaginile în epocă sunt filmate la o viteză între 16 și 20 de fotograme pe secundă. La aşa viteze memoria retiniană e pusă la încercare, cinematografia se descompune în fotografie. Şi-atunci proiecţioniştii măresc viteza, acţiunile sunt sărite, iar personajele capătă o motricitate extraordinară (pentru un pensionar ca Makensen sau pentru cei doi Wilhelmi II burtoşi). Amintirile filmice ale Primului Război au pecetea alb-negrului şi sprinteneala fotogramelor lipsă.

În al doilea rând, amintirile nu țin cont de „margini”. La fel ca fotogramele, ele se așază fluid, există ceva înainte, o imagine anterioară care persistă, așa că „filmul” nostru nu începe la 27 august 1916 când România intră oficial în Marele Război; și nici nu se „rupe” pe 1 decembrie 1918 la Alba Iulia, sau anul următor prin ocuparea Budapestei.

Într-o manifestație surprinsă în „anii neutralității” lozincile sunt clare: „VREM RĂZBOI”, iar militarii mărșăluiesc pe străzi. Nu eram în război, dar el era în noi. Există un magnetism al evenimentelor din jurul nostru, care ne conectează inevitabil la ceva ce pentru alte țări a început în 1914.

Un jurnal de actualități britanic din 30 august 1916 prezintă intrarea României în război (28 august) cu următorul comentariu scris: „Soldați și piese de atilerie ale Armatei Române s-au aflat într-un strict antrenament de la începutul Războiului European”. Urmează diferite cadre cu militari la manevre. Jurnalul britanic, datat la doar 2 zile de la ieșirea din neutralitate, oferă și o perspectivă comică a priorităților britanice. Un eveniment major pentru istoria României prinde de-abia locul 3 în aceste actualități. Prima știre este despre… meciul de deschidere al sezonului de fotbal.

Sfârșitul filmic al lui „1916-1919” e cu atât mai problematic cu cât filmări de front – realizate de Serviciul fotografic şi cinematografic al armatei române înființat în 1916 –, vor fi reciclate ani buni de-acum încolo. „Războiul pentru întregirea neamului” e un documentar de montaj realizat în 1920, dar secvențe de front găsim și în ficțiunile „Datorie și scrificiu” (1925, r. Ion Șahighian) sau „Ecaterina Teodoroiu” (1930, r. Ion Niculescu-Bruna).

Amintirile sunt perpetuate și valorificate post-factum: scenele de front dau autenticitate, dar există și o contaminare inversă, ficțiunea reașează amintirea, o ficționalizează. Se întâmplă chiar și într-un documentar ca  Războiul pentru întregirea neamului”. După ce războiul deja a început – i-am văzut pe Regele Ferdinand și Prințul Carol al II-lea inspectând trupele –, regele Carol își face apariția în parcul de la Sinaia alături de regina Elisabeta „în timp ce furtuna se apropie (…) și urmărește evenimentele cu oarecare îngrijorare”. În termeni cinematografici asistăm la un flashback, suntem purtați în trecut, în 1914 (Carol I moare în acel octombrie), un trecut premonitoriu în care prezența bătrânului rege apasă testamentar pe ceea ce trebuie făcut. Privind din anul Centenarului Marii Uniri, e o mise en abyme: o amintire (Carol I) într-o amintire (scenele reale de front) într-o amintire (cea a războiului recent încheiat în momentul montării acestui documentar, 1920) șamd. cu fiecare generație.

E amintirea unei memorii colective, dar e și o amintire care se materializează în exact același timp în care e adusă în memorie. Ea nu există în forma în care apare în acest film. În primul rând e foarte posibil să nu ne aflăm în 1914. Regele și Regina arată mult mai în formă decât într-o altă înregistrare datată anterior (1913, vara, după vegetația vizibilă).  La această întâlnire cu țarul Bulgariei și regele Serbiei, intertitlurile în suedeză îl arată pe Carol I la fel de îngrijorat, de data asta de perspectivele Primului Război Balcanic.

Să presupunem totuși că filmarea intercalată între cadrele de pe front din „Războiul pentru întregirea neamului” ar fi din 1914. Sau să îl acceptăm pe Carol I din acest moment nedatat (dar prezentat ca 1914, ajunul Marelui Război), ca pe propria lui dublură, jucându-și propriul rol de mai târziu, când se va fi arătat îngrijorat (moment rămas însă în afara cadrului). Îngrijorarea lui, așa cum reiese la sfârșitul Consiliului de Coroană din 3 august 1914, în care se hotărăște neutralitatea României, era în altă direcție: „Constat că reprezentanții țării aproape în unanimitate au cerut neutralitatea României. Ca rege constituțional mă supun votului dumneavoastră, mi-e frică însă că prestigiul țării va ieși micșorat din ședința de azi și mă tem că ați luat o hotărâre de care România se va căi în viitor.” „Războiul pentru întregirea neamului” pe care şi l-ar fi dorit Carol I în 1914, ar fi avut frontul pe granița de est.

Jean-Luc Godard a zis cândva că cinematograful e adevăr la 24 de fotograme pe secundă (cândva după ce sonorul a impus standardizarea la 24 fps, desigur). Rămâne de văzut doar despre care dintre adevăruri e vorba. Memoria cinematografiată e cea mai manipulatoare și manipulabilă dintre toate formele de păstrare a amintirii.  Dar și cea mai ofertantă când vine vorba de a adânci experiența amintirii, de a explora marginile cadrului după detalii neobservate, sau care astăzi pot fi văzute în cu totul altă lumină. În același timp Memoria cinematografiată e poate cea mai publică (împărtăşită) dintre toate formele de păstrare a amintirii. Mai ales pentru epocă, nici nu poate fi vorba de amintiri private în sensul în care  se poate spune acest lucru despre fotografii de familie, scrisori sau povești transmise din generație în generație. Doar dacă ești membru al familiei regale, dar în acest caz, amintirea ta privată devine bun public. Ca acest clip din arhiva companiei de actualități și documentare British Pathé, în care Principele Nicolae e identificat greșit în descriere drept fratele său, Prințul Carol, viitorul „al II-lea” .

de Andrei Șendrea, critic de film