Adaugă o amintire

Poate tocmai pentru că, în euforia victoriei finale și a realizării României Mari, nu se mai prea vorbește despre părțile cu umbră ale Primului război mondial pe frontul românesc, trebuie să insistăm asupra acestora și să nu uităm lecțiile pe care ne învață.

Participarea României la Primul război mondial a început cu o înfrângere, la Turtucaia, “capul de pod fără pod”, după formula folosită de istoricul Constantin Kirițescu.

În timp ce armata română lua cu asalt crestele Carpaților, pentru a elibera Transilvania, frontul bulgăresc, la Dunăre și în Dobrogea trebuia să fie unul defensiv. De altfel România declarase război doar Austro-Ungariei (pe 15/28 august), nicidecum Germaniei sau Bulgariei. Însă după doar cinci zile, Bulgaria ne-a atacat, fără declarație de război. Unde? Tocmai în punctul considerat strategic de ambele tabere, orașul Turtucaia, aflat pe Dunăre, peste mal de Oltenița Cadrilaterul fusese luat cu trei ani mai devreme, la Pacea de la București ce încheia Al doilea război balcanic (1913), între altele pentru a constitui un punct de sprijin defensiv, prin orașe precum Silistra și Turtucaia, întregii Dobroge.

Frontul bulgăresc, secundar ca importanță, era apărat de Armata a 3-a, comandată de Generalul Mihail Aslan. Personajul este descris în cei mai duri termeni de contemporani, fiind prezentat ca un “general de salon”.

“Generalul Aslan s-a dovedit de o incapacitate și de o lipsă de conștiință scandaloasă, juca cărți la Jockey Club, făcea pe grozavul și spunea imbecilități spre pildă, că ‘Turtucaia c’est notre Verdun, qui frotte s’y pique!’ (…) De altfel, nici nu s-a dus pe front să vadă cum stau lucrurile, să verifice dacă măsurile luate se execută, dacă comandanții locali de arată la înălțimea misiunii lor, trăia într-o completă beatitudine.” (I. G. Duca, Amintiri politice, în Historia, nr. 176, an XVI, septembrie 2016).

Pe lângă ofițerime, nici trupa nu era una de elită, fiind compusă mai ales din rezerviști, pentru că cei mai buni soldați erau păstrați pentru ofensiva din Transilvania. Printre cei mobilizați la Turtucaia s-a numărat și scriitorul George Topîrceanu, care a transmis posterității volumul “Amintiri din luptele de la Turtucaia”

Poetul își amintea: “Infanteriștii erau toți rezerviști sau milițieni, unii concentrați încă de pe iarnă – în cea mai mare parte oameni trecuți de patruzeci de ani(…) Erau mai ales țărani de prin județele de câmp ale Munteniei – cei mai oropsiți dintre toți. Mă uitam la ei cu strângere de inimă. (…) Ce ne facem noi cu babalâcii iștia când o începe nunta?” (George Topîrceanu, Memorii de Război, Amintiri din luptele de la Turtucaia, București, ed. Humanitas, 2014, p. 20-21).

Bătălia de la Turtucaia a durat cinci zile, între 20 august/2 septembrie și 24 august/6 septembrie (stil vechi/stil nou). Orașul era înconjurat de două linii de apărare, formate din tranșee și redute, dar fără fortificații întărite, din beton sau cărămidă și cu insuficiente piese de artilerie, cu bătaie scurtă. O parte din artileria de la Turtucaia fusese adusă de la forturile bucureștene, devenite obsolete și care fuseseră dezarmate anterior.

George Topîrceanu descrie cum, la intrarea în război, încă se mai lucra la amplasarea tunurilor: “Eram treizeci de tunari, deasupra satului Kosui-Bulgar, lângă două cupole de tunuri neisprăvite, la care lucrau până seara târziu oamenii de corvoadă civili, aduși din țară, de peste Dunăre. În ziua din urmă, odată cu apropierea primejdiei, numărul lor fusese sporit cu vreo două sute de turci de prin împrejurimi, care, sub paza soldaților noștri, cărau betonul frământat de o mașină gălăgioasă și îl turnau în două imense gropi cilindrice, unde trebuia să fie așezate tunurile. După câte auzisem, lucrarea începuse încă din martie, dar se tărăgănase până acum, în zilele mobilizării.” (George Topîrceanu, Amintiri din luptele de la Turtucaia, op. cit., p. 19-20).

Bătălia a început cu bombardarea celor două centuri de apărare de către trupele inamice, duelul de artilerie fiind inegal, în dezavantajul trupelor române.

“O explozie grozavă mă făcu să întorc capul: la spatele meu, spre dreapta, un obuz monstru a căzut lângă drumul de pe coastă. Ca o irupțiune de păcură, o coloană mare de fum negru și gros, amestecat cu bulgări de țărână, țâșni ca din pământ… Au început să bată cu tunuri grele a doua linie a noastră! E vestitul obuzier german, ori sunt tunuri-automobile austriace?…” (George Topîrceanu, Amintiri din luptele de la Turtucaia, op. cit., p. 35)

Odată centurile de apărare distruse, soldații români s-au retras în orașul Turtucaia și pe malul Dunării, încercând să o traverseze prin orice mijloc, chiar și înot.

Topîrceanu descrie debandada retragerii spre Dunăre, tentativele de a o traversa: “Când am ajuns deasupra râpilor de lângă apă, văzui aceeași strânsură de oameni grămădindu-se pe sub maluri. Mulți aveau albituri în vârfuri de băț, alții le fluturau în mână. Și Dunărea era plină de oameni care luptau cu valurile.” (George Topîrceanu, Amintiri din luptele de la Turtucaia, op. cit., p. 52).

Din nefericire, pe lângă pericolul înecului, pândea și pericolul de a fi împușcat de inamic: “Șrapnelele începură să se spargă deasupra undelor: gloanțele fierbinți se înfigeau în apă sfârâind, cădeau până în pulberea drumului. Loviți în cap, mulți dintre înotători se duceau la fund. Dar numărul lor parcă sporea, în loc să scadă. Unii, de groaza acestei morți năprasnice, încercau să se întoarcă la mal; cei de pe bușteni și plute făceau semne deznădăjduite. Și bulgarii se întreceau la țintă asupra lor – împușcăturile răpăiau întruna peste capetele noastre.” (George Topîrceanu, Amintiri din luptele de la Turtucaia, op. cit., p. 58)

Pierderile omenești la Turtucaia au fost 7000 de morți și răniți, 28500 de soldați au căzut prizonieri, dintre care 480 de ofițeri. Doar 3500 au reușit să scape, în condițiile precare descrise. Dezastrul de la Turtucaia a fost ca o lovitură de măciucă pentru opinia publică și pentru decidenți, nepregătirea armatei române la intrarea în război fiind dezvăluită brutal. Regina Maria consemna în acele zile: “Nu se vorbește decât despre Turtucaia, e insuportabil. A fost o nenorocire în toate privințele, o greșeală cumplită, dezastruoasă – cred că celor răspunzători nu le e deloc bine.” (Maria Regina României, Jurnal de război, vol. I, București, ed. Humanitas, 2014, p.124).

Totodată, s-au luat măsuri urgente, fiind schimbat comandamentul Armatei a 3-a (generalul Aslan a fost înlocuit cu generalul Armatei a 2-a, Alexandru Averescu) și fiind trimise trupe de pe linia Carpaților pe frontul sudic. Acesta avea să mai reziste câteva luni, pe aliniamente de apărare succesive, iar în Dobrogea s-au mai dat lupte crâncene, de exemplu la Cobadin, la Amzacea și la Topraisar. Constanța a fost ocupată de trupele inamice pe 10/22 octombrie.

Armata română, reorganizată în cursul iernii anului 1917, avea să dobândească victoriiglorioase, care vor rămâne în conștiința națională ca un triptic sfânt: Mărăști, Mărășești și Oituz. Însă eroii care căzut în înfrângerea de la Turtucaia nu sunt cu nimic mai prejos iar România Mare s-a făcut și cu sacrificiul lor.

George Topîrceanu își încheie relatările de la Turtucaia cu o meditație filozofică, întrebându-se dacă n-ar merita mai bine să rămână uitate episoadele urâte, concluzionând, însă, că lecțiile istoriei trebuie învățate, pentru ca ele să nu se mai repete.