„Pentru cei care se întreabă dacă e război în Ucraina, eu l-am văzut cu ochii mei! (…) În dimineața în care s-a declanșat războiul, marea majoritate am crezut că este o glumă. M-am trezit, m-am dus la serviciu, fără să îmi imaginez ce urmează, chiar dacă trei bombe au explodat la doi km de locuința mea, iar o rachetă a căzut pe o stație în apropierea locului meu de muncă. Atunci am înțeles ce urmează. (…) Băiatul meu a plecat a treia zi după bombardament, iar eu împreună cu jumătate din familia mea, am rămas acasă. Momentul culminant a fost când, de teamă, ne-am petrecut o noapte la vecinii noștri care aveau un beci.”

Sursa: A7TV, Povestea unei familii de refugiați, 18 martie 2022

„Am onoarea de a vă transmite călduroasele noastre mulţumiri pentru bunăvoinţa pe care ne-aţi arătat-o, care ne-a dat posibilitatea să trăim într-o atmosferă culturală pe solul ospitalier român.”

Sursa: Elogii în numele ofiţerilor şi soldaţilor aflaţi în cantonamentele de la Comişani – Târgovişte, au fost adresate secretarului general al Ministerului Apărării Naţionale, generalul Constantin Niculescu, de către colonelul diplomat Tuskiewicz Olgierd, finalul lunii martie 1940

„Am venit la Timişoara cu părinţii şi cu fraţii mei – am doi fraţi şi o soră. A fost greu pentru mine, am fost prima care a început să lucreze şi să întreţină familia. Am schimbat multe locuri de muncă: am fost vânzătoare într-un magazin de încălţăminte şi într-un magazin de haine second hand, am lucrat la restaurante de tip fast food şi la o patiserie – le-am făcut pe toate. A fost o perioadă când am lucrat şi 16 ore pe zi. Nu m-am ferit de muncă, dar nici nu aveam de ales. Încă nu împlinisem 17 ani când am ajuns aici. Eram şi mamă, şi tată pentru familia mea – mergeam la serviciu, găteam şi făceam curăţenie; făceam orice ca să-i ajut.”

Sursa: Declarația lui Fareshta, o fată de origine afgană refugiată în România, ziarul „Adevărul”, 04 iulie 2021, articol scris de Stefan Both, „La Timişoara există şi refugiaţi fericiţi. Ambiţia unei familii de afgani de a începe viaţa de la zero”

„Când am împlinit 11 ani m-au ridicat împreună cu bunicul meu (care m-a și crescut) și m-au dus în Bărăgan. Îmi aduc aminte că eram, copil fiind tare speriată. Groaznic arătau soldații cu armele îndreptate spre noi. Nu ne permiteau să ieșim din curte. Ne-au spus că putem lua din lucruri cât încape într-o căruță. Îmi aduc aminte că bunicu’ a legat vaca de căruță, această vacă o voi ține minte mereu pentru că mi-a salvat viața. (…) Ne-au așezat pe miriște unde se afla un țăruș cu număr de casă. Aici era casa noastră. Nu puteam crede ochilor, e oare posibil? Bunicul și bunica au coborât mobila și au pus dulapurile în poziția culcată și ne-au pus înăuntru ca să ne ferească, pe noi copii, de arșiță. Apă nu era nicăieri. Am căutat peste tot, dar nici urmă de apă, iar setea devenea din ce în ce mai insuportabilă. Ce ne rămânea de făcut? Trebuia să bem apă, orice fel de apă ar fi fost. Și nu o să mă credeți, dar am băut apă de ploaie. Ce se adunase în urmele lăsate de copitele cailor și de roțile camioanelor. Abia mai târziu am descoperit Dunărea și am cărat apă de acolo. Pentru că era greu de ajuns, ne vindeau apă cu 50 de bani găleata. (…) Din cauza apei și a condițiilor mizerabile de viață, m-am îmbolnăvit de tifos. Bunicul a vândut vaca și a adus un medic de la București ca să mă facă bine. Medicul nu a vrut să dea nici o garanție, dar, totuși, Dumnezeu a fost de partea mea și m-a ajutat să mă fac bine. Mi-e greu să-mi amintesc de zilele acelea blestemate. Toate ne-au fost luate: copilăria, școlile, viitorul. Ce puteam face când m-am întors acasă și am găsit casele pustii?”

Sursa: Mărturia lui Caia Giurici născ. Ianoșev, din cartea lui Miodrag Milin, „Sârbii din România în golgota Bărăganului”, Editura Uniunea Sârbilor din România, Timișoara, 2003, pp. 104-106

„La școlile din apropierea blocurilor se făceau cursuri de limba romana. Mergeau și copiii, si parintii. Copiii au învățat chiar repede. Cu adulții era mai mare bătaia de cap. (…) Unii au stat şi numai trei zile. Se îngrămădeau în Gara de Nord şi aşteptau trenul să plece spre RFG… Nu le-a plăcut comunismul. Au vrut capitalism. Cei mai mulţi plecau în Germania şi în ţările scandinave. (…) Printre noi au venit mulţi infiltraţi ai juntei militare. Făceau tot felul de scandaluri, cântau, puneau muzica tare, aruncau sticlele, se îmbătau şi se băteau între ei – uneori şi cu români când veneau să le facă observaţie să se comporte civilizat… Şi am predat o listă cu oameni care ar trebui să plece“, spune Retamal. Şi-au plecat. Şi-apoi a fost bine.”

Sursa: Interviu acordat de Juan Retamal pentru ziarul „Adevărul”, 20 februarie 2016, scris de Alexandra Șerban, DOCUMENTAR Povestea chilienilor aduşi de Ceauşescu în România. Juan Retamal, refugiat politic: „Am fost schimbat pe doi disidenţi români“

„Mama era în Bulgaria în 1915. Familia tatălui a fost salvată pentru că, într-o noapte, vecinii au alergat până la ei să le spună că pe poarta lor „s-a pus o cruce mare”. Se însemnase o cruce și asta însemna, le spuneau vecinii, că a doua zi de dimineață vor trece să îi ia și să îi ducă în exil. „Trebuie neapărat să fugiți!”, îi avertizau vecinii. Și, în felul ăsta, fără să își ia nimic din casă, au plecat. Bunicuța mea, mama tatălui, își amintea mereu că avea un brâu larg făcut din mărgăritare bune, originale, pe care nu l-a luat, a uitat. Așa au fugit toată noaptea. (…) În timpul acela exista, din casă în casă, câte o portiță prin care treceai la vecini. Și datorită acestor portițe și datorită vecinilor mai ales au reușit să fugă din casă în casă până când au scăpat. (…) Până dimineață au reușit să iasă din oraș. Așa a scăpat familia tatălui. Mama, fratele, sora și bunicii tatălui meu s-au salvat, datorită vecinilor turci au scăpat.”

Sursa: Alice Altunian, în Andreea Pavel, „Despre armeni, cu dor”, Editura Cetatea de Scaun, Târgoviște, 2018, pp. 115-117

„În primele ore din 18 septembrie 1939, părinții, sora și J.B. trec pe jos granița în România, doar cu câte un rucsac în spate și niște geamantane mici în mâini, apoi din orășelul Vijnița iau trenul spre București. În tren intră în vorbă cu o evreică româncă, care aflând unde vor să meargă îi înspăimântă cu ideea ca s-ar putea să fie arestați de poliția și duși în lagăr, așa că le recomandă sa se opreasca la Cernăuți, dându-le o adresa. După câteva zile petrecute în Cernăuți le dispare frica, pleacă la București, găsesc hotelul unde s-au cazat rudele lor și hotărăsc să tragă la același hotel și ei. După câteva zile părinții săi o înscriu pe sora sa la un liceu francez pentru fete, iar pe el la un liceu francez pentru băieți. Zilnic soseau refugiați polonezi în București. Li se permitea să schimbe zloții polonezi pe lei și să-și închirieze locuințe și să nu fie reținuți în lagăre. Pentru că refugiații nu voiau să-și piardă anul școlar copiii lor, câteva săptămâni mai târziu au înființat Liceul polonez din București. Începând cu trimestrul al doilea, el s-a transferat la acest liceu, unde clasele cuprindeau între patru și opt elevi. Erau puțini evrei in clasa sa, majoritatea erau copii de ofițeri sau ai funcționarilor guvernamentali.”

Sursa: Amintirile unui evreu polonez refugiat din Polonia în România în septembrie 1939, „Trebuie să nu uităm. Memorii ale Holocaustului”, editura Vogel Temple Saiah, 1994

„După câteva luni ne-au dus la gară, unde eram mii de copii care erau urcaţi în vagoane. Erau vagoane pentru Bulgaria, Polonia, Cehoslovacia, Ungaria, Germania de Est şi Taşkent (URSS). Noi am fost urcate în vagonul care pleca în România. Trebuia să am grijă de Eleni, care era neastâmpărată şi tot vroia să fugă; i-am dat câteva palme la fund şi am strigat la ea să stea lângă mine, că altfel o pierd. Nu îmi dau seama cum ne-au împărţit, dar am avut senzaţia că ne-au mânat ca oile. (…) Noi am fost duse la Roman. (…) A doua zi ne-au urcat în tren şi ne-au dus la Tulgheş, regiunea Bacău, raionul Ceahlău. Acolo eram vreo 2000 de copiii cazaţi în pavilioanele fostei armate austro-ungare, separat fetele, separat băieţii. (…) Se vedea Ceahlăul. Erau păduri de jur-împrejur, mergeam la Borsec. Copiii de grădiniţă trebuiau să fie duşi în altă parte; Eleni trebuia să fie şi ea luată, dar eu nu am uitat ce mi-a spus mama că eu voi fi mamă, pentru ea şi m-am dus la directorul coloniei care era grec (Barbaianni) şi i-am spus plângând ce mi-a spus mama. Plângeam şi strigam: «Nu o luaţi! Nu ne despărţiţi!» Aşa l-am impresionat că a dat dispoziţie ca Eleni să fie dusă la grădiniţa pentru personal. (…) În fiecare an ne mutau la un alt pavilion şi aveam o altă mamă. În fiecare cameră era un difuzor şi dimineaţa la ora cinci suna o trompetă, noi trebuia să ne sculăm, să mergem la baie şi să ne spălăm cu apă rece până la brâu. Apoi, îmbrăcaţi ieşeam în curte să facem gimnastică şi apoi mergeam la masă, prima dată copiii mai mari şi apoi cei mai mici.”

Sursa: Glicheria Kostuli-Oros, „Ce mi s-a luat din viață”, Fundația Academia Civică, 2021, pp. 8-9

„Când ne-am hotărât să plecăm, am vândut tot ce aveam: mobilă, bijuterii, tot, să avem bani pentru drum. În Siria nu puteam intra legal, pentru că guvernul vrea să lucrez pentru ei, iar eu nu vreau. Am plecat din Liban plătind oamenii din Hezbollah, care ne-au dus cu mașina până la graniță. Acolo ne-au preluat militarii sirieni, le-am dat și lor bani, nu ne-au întrebat de acte, de nimic. Peste tot am plătit, uneori un cartuș de țigări, alteori o sută de dolari. Nu cereau niciodată, așteptau să le dai… Sincer, prima dată am refuzat să venim în România, pentru că nu știam nimic. Auzisem doar pe alții, «Romania, not Romania, poor people, bad people», scuze pentru cuvinte. Nu e adevărat. (…) A doua zi după ce am ajuns aici, am fost la piață. O doamnă ne-a văzut și nu ne-a dat altceva decât două portocale. Pentru mine a fost ca și cum ne-ar fi dat zece mii de euro. Am fost foarte fericit. În aceeași zi, o bătrână, probabil mai săracă decât noi, a dat copiilor câte un leu. Pe de altă parte, în altă zi niște băieți ne-au arătat degetele mijlocii și ne-au înjurat. Le-am zis «mulțumesc» și am mers mai departe. Mi-ar plăcea să pot să deschid un restaurant mic în Galați. E de ajuns să vină o dată la mine clienții, că nu mai pleacă, o să le placă gustul mâncării.”

Sursa: Declarația lui Fareshta, o fată de origine afgană refugiată în România în ziarul „Adevărul”, 04 iulie 2021, articol scris de Stefan Both, „La Timişoara există şi refugiaţi fericiţi. Ambiţia unei familii de afgani de a începe viaţa de la zero”

„Ieri dimineață, m-am trezit ca în orice altă zi, am plecat spre serviciu, am aflat din presă ce s-a întâmplat. Am văzut apoi că orașul era plin de mașini, era imposibil să ajungi undeva. Nu se găseau benzină și motorină în benzinării, toți cumpărau. Am intrat într-o farmacie și se goleau rafturile. Apoi s-a introdus o limită la câte bucăți de medicamente puteau fi cumpărate de o persoană. Oamenii au intrat în panică și, normal, de la panică la panică s-a ajuns și la părăsirea țării. Cam asta a fost evoluția de ieri. (…) Multe site-uri nu mergeau, nu se deschideau. Telefonia mobilă nu a funcționat normal, nu puteai să suni, semnalul ba apărea, ba dispărea. Eu nu știu cu ce era legat, posibil să fi fost și un atac cibernetic. Câteva posturi de televiziune au fost blocate. Oamenii știau informații din spuse.”

Sursa: „Mărturia unui român din Ucraina care a fugit de război în România”, interviu de Gabriel Bejan pentru Hotnews