Un ofițer francez în războiul românesc

  • Articole
  • Un ofițer francez în războiul românesc
Un ofițer francez în războiul românesc

Este mereu relevantă privirea pe care o are un străin asupra țării noastre, pentru că este o privire exterioară, mai obiectivă, critică, dar și mai atentă la tot ceea ce este specific locului. Astfel, jurnalul de război al căpitanului Marcel Fontaine, membru al Misiunii Militare Franceze, este o mărturie rară și deosebit de valoroasă pentru istoria Primului Război Mondial pe frontul românesc.

Misiunea Militară Franceză este menționată în școli la lecția de istorie. Numele generalului Berthelot, șeful misiunii, le este cunoscut românilor, însă la nivel general se știu prea puține detalii concrete despre această misiune, despre impactul ei, despre impresia pe care și-au făcut-o ofițerii francezi despre România și mai ales despre viața lor zi de zi pe front și în spatele frontului. Jurnalul lui Marcel Fontaine acoperă acest gol, pentru că ne plonjează în acest cotidian.

Pentru ofițerul Fontaine, misiunea în România a început printr-un lung periplu dinspre Franța prin Rusia, pentru că blocada Puterilor Centrale făcea accesibilă țara noastră doar cu vaporul, iar apoi cu trenul, traversând imperiul țarilor. Convoiul feroviar a intrat în România pe la Ungheni. Înainte chiar de a trece Prutul, ofițerul francez făcea observații interesante despre Basarabia, care îi amintea, „întru totul, prin peisajele sale, de ținuturile franceze” (Fontaine, Marcel, Jurnal de Război: misiune în România: noiembrie 1916 – aprilie 1918; cuvânt înainte de Alain Legoux; introducere de Daniel Cain; traducere din franceză și postfață de Daniela Ghițescu; București, ed. Humanitas, 2016. p. 45).

În călătoria spre România și pe toată perioada petrecută pe front, Marcel Fontaine avea să observe dificila cooperare, lipsa de încredere și uneori animozitatea dintre Rusia și România, dintre ofițerii celor două state și chiar dintre soldați: „după ce am auzit pe tot parcursul călătoriei, simpatia rușilor față de români pare mai mult decât dubioasă”; „frica de ruşi, de nelegiuirile, de jafurile, de crimele lor mi se pare unul dintre sentimentele cele mai profund ancorate în ţăranii români” (Ibidem, p. 45 respectiv 334). Tensiunile dintre cele două forțe care asigurau frontul de est aveau să culmineze cu dezagregarea armatei rusești bolșevizate și incidente la care a fost martor și ofițerul francez.

De altfel, autorul avea să înțeleagă după puțin timp sursa acestei relații tensionate dintre aliații de circumstanță, când, într-o școală din apropierea frontului, a observat o gravură istorică pe care o descria astfel: „România reprezentată ca o femeie ținând pe genunchi doi copii care plâng, Muntenia și Moldova, și care privesc disperați dincolo de un curs de apă (Prutul) cum un cazac călare așază pe crupă cu forța o fetiță în lacrimi: Basarabia. Două cuvinte simple drept legendă: «Răpirea Basarabiei». Cât de limpede se explică astfel sentimentele românilor față de ruși!”(Fontaine, ibidem, p. 76-77).

Primele luni petrecute de armata franceză în România au fost dedicate restabilirii moralului trupelor, inspecțiilor, instrucției și adaptării la rigorile iernii. Conștiinciozitatea cu care ținea să fie prezent peste tot, vizitând spitale și cazărmi, erau să-i fie fatale lui Fontaine: în urma inspecției unei infirmerii, a contractat tifos exantematic. Îngrijit de medicii Misiunii Franceze, s-a refăcut și a continuat să-și îndeplinească îndatoririle, constatând nu de puține ori grave carențe la nivelul trupei, dar și a corpului de ofițeri români.

În general, privirea asupra societății, atât militare cât și  civile, este severă, iar observațiile notate în jurnal sunt fără echivoc: „Mult mai mult decât în Franța, aici se practică nefăcutul de nimic în zi de sărbătoare. (…) De fiecare dată când mi s-a întâmplat să arunc o privire în casele lor, am văzut oamenii ocupându-şi conştiincios timpul cu nefăcutul de nimic. Dar absolut nimic” (Ibidem, p. 322).

Un aspect care l-a șocat a fost diferența de tratament în favoarea ofițerilor, care beneficiau de mâncare și încartiruire mult mai bună decât soldații de rând, precum și pedepsele corporale aplicate soldaților de către subofițeri. Comportamentul trupei la instrucție, dar și atitudinea ofițerilor erau nesatisfăcătoare: „La începutul ședinței (…) mă întreb dacă merită să depun atâta suflet, dat fiind puținul zel al celor cărora mă adresez, pasivitatea, inerția de care mă izbesc atât de des. (…) Răul provine mai curând de la cei de sus decât de la reaua voință a celor de jos, care în mare parte li se datorează primilor. Ofițerii subalterni mi se plâng de toate hărțuielile pe care le suportă soldații și ei, dintr-o mentalitate învechită, depășită de evenimente și care pare incorigibilă” (Ibidem, p. 156-158).

Odată reîncepute luptele, în vara anului 1917, Marcel Fontaine are ocazia de a observa lipsa de pregătire sau anumite stângăcii ale trupelor, cauzate poate și de lipsa de conștiinciozitate din lunile precedente: „Din loc în loc, câteva gropi unde stau întinşi soldați din companiile de rezervă, în mici grupuri. Dar, oricât s-ar piti, nemții îi vor vedea cu siguranță. Ce idee să postezi oameni la vedere pe povârnişul ăsta, când ar fi mult mai utili şi în siguranță în depresiunea din spatele pădurii” (Ibidem, p. 217).

Cu toate acestea, vara lui 1917 a consemnat victoria armatelor române, iar rolul Misiunii Militare Franceze nu a fost deloc modest: ofițerii acesteia au instruit, unitate cu unitate, trupele române, predând tacticile moderne ale frontului de vest. Odată cu venirea Misiunii, românii au simțit că nu mai sunt siguri, iar ea a jucat de asemenea un important rol de echilibrare a influenței rusești.

Deja participant și martor al ororilor războiului pentru mai bine de doi ani pe frontul de vest, Marcel Fontaine era conștient de risipa de vieți omenești, de trecerea de la bucuriile vieții, la neantul morții: „Am adunat și corespondență. În special a unui anume Otto Gericke, proprietar al unei prăvălii cu cărți poștale și articole muzicale, Friedrichstrasse 79, Berlin. Găsesc în ea, în afară de scrisori banale, scrisori de dragoste însoțite de un trandafir. Este jalnic să vezi aceste cuvinte scrise pe hârtie, dacă te gândești că cel căruia i se adresau zace acolo în iarba verde, între linii, formând o pată cenușie, în jurul căreia bâzâie muștele și care emană un miros îngrozitor. Pe pământ românesc, unde-și doarme mortul somnul din urmă, într-un loc neștiut de nimeni, unde nici un gând prietenos nu va veni vreodată să se încline, singur eu, inamicul «ereditar», doar eu îmi plec mila melancolică peste jalnicele rămășițe ale unui bărbat care gândea, iubea și era iubit” (Ibidem, p. 229).

După apogeul luptelor din iulie-august 1917, armata rusă s-a dezintegrat, iar frontul a amuțit. Toamna mergea spre un viitor incert. Revoluția bolșevică va pecetlui soarta frontului de est și, se părea, a României, presată să încheie pacea. În condițiile date, a fost necesar ca Misiunea Militară Franceză să fie evacuată tot prin Rusia, cu trenul, în martie – aprilie 1918.

Autorul jurnalului a apucat să vadă, în plină retragere, momentele premergătoare ale unirii Basarabiei cu România „Am părăsit vechea Românie, dar ne mai rămâne s-o străbatem pe cea nouă, Basarabia, revenită de curând la patria-mamă. La Călărași, pe peronul gării, se înghesuiesc ofițeri români, o fanfară, civili, femei. Printre ei, câteva uniforme rusești. La oprirea trenului alămurile atacă o răsunătoare Marseilleză! S-a făcut noapte când am ajuns la Kişinev, redevenit Chișinău. În capitala basarabeană primim ultimele urări de drum bun din România. (…) Adio, scumpă Românie!” (Ibidem, p. 369-370).

Nu avea să fie „adio”, ci doar „pe curând”: în cele 15 luni petrecute în Moldova, Marcel Fontaine s-a îndrăgostit iremediabil de țară. Revenit în România în 1919 în cadrul Misiunii Universitare Franceze, s-a căsătorit cu Alexandrina Zaharaia, o româncă din Turnu Severin, unde a predat, înainte de a se muta la Craiova, iar apoi la București. În capitală a fost o vreme directorul Liceului Francez. A prevăzut acest destin încă din primele luni ale Misiunii, când consemna: „dacă vom vrea, la sfârșitul războiului și dacă ne organizăm puțin în acest sens, am putea, în deplin acord cu poporul și armata care ne sunt pe deplin devotate, să aducem importante schimbări și să facem lucruri mari în țara asta” (Ibidem, p. 114).

A fost expulzat în 1948, împreună cu soția sa, de autoritățile comuniste, dar a rămas și în exil un prieten dedicat României până la sfârșitul vieții. A înființat secția română a Radiodifuziunii Franceze și a lucrat la Radio Europa Liberă, denunțând dictatura comunistă. În anul 1962 a publicat cartea „La Republique Populaire Roumaine contre la culture francaise. 15 ans de guerre 1948-1962”, dedicată de autor „foștilor mei elevi, prietenilor mei, tuturor românilor care, pentru fidelitatea lor față de Franța și cultura ei, au fost martirizați și au murit, sau încă mai zac în închisorile din țara lor”.

Jurnalul de război a fost publicat în limba română în traducerea Micaelei Ghițescu, fostă elevă a lui Marcel Fontaine la Liceul Francez.

de Romulus-Andrei Bena

Sursa foto: Proiectul Photo Historia, Colecție Privată Sorin Nica