I: Când v-ați născut și unde?
M.C.: În 1924. Am 89 de ani în ianuarie, la începutul lui ianuarie.
Părinții mei au murit când eu aveam 5 ani. A fost un ghinion, un ghinion mare. S-a îmbolnăvit de scarlatină și a născut și au murit. În timpul ăsta tata era bolnav în spital cu peritonită. Pe atunci nu existau antibiotice și astea, și la o lună de zile a murit și tata. Deci eu am văzut la 5 ani moarte mamei, la o lună de zile tata în fața mea a murit, deci am fost marcată de groaza asta de moarte. O văd și acum, o văd și pe mama în pat, născuse, copilașul lângă ea, n-am mai văzut-o după aia. Tata era în pat, eu pe o canapea mă jucam și îmi zice „Cheamă-l pe Alexandru”, pe fratele meu mai mare care avea vreo 12-13 ani, nu știu cât avea. El stătea în curte într-o casă mai veche. L-am chemat, am ieșit afară și l-am chemat și i-a spus ceva fratelui la ureche, s-a dus la bucătărie și a adus o lumânare și i-a pus-o în mână și așa a fost, a murit. Îmi amintesc cum alergam eu pe canapea aia și țipam, a venit o vecină și m-a luat de-acolo. Și după aceea cine a rămas în urmă, sora lui mama mea și cu bunica probabil care stăteau în curte într-o altă casă acolo, au făcut ce-au făcut și a fost pentru prima dată când eu, copilul ăla, 6 ani am împlinit în luna aia chiar, am vrut să-mi bag cuțitul în mine când a trecut dricul pe la poartă cu mama pe care n-a mai băgat-o în casă, n-a mai bagat-o că era la spital, a murit la spital.
Ceva s-a prăbușit în mine pentru care eu nu prea sunt religioasă. Și-l iert pe Dumnezeu în rugăciunile mele așa scurte, iartă-mă pentru greșelile, păcatele, necredința și durerile, așa îl rog eu pe Dumnezeu. Fiindcă m-am îndoit, de ce m-am îndoit? Că în fiecare zi mama îmi lega doi covrigi la pat. Și eu întrebam „Ce-ai adus?”, parcă nu știam… întrebam „Cine a adus covrigi?”. „Îngerașii, că ai fost cuminte.” După ce a murit ea, n-au mai venit cu covrigii.. și-am întrebat „Dacă mama a plecat la ceruri, îngerașul nu mai vine?” Și-a fost îndoiala mea care este și în ziua de azi pentru care eu lui Dumnezeu îi cer iertare în rugăciunea mea, necredința și îndoielile. Cum a putut Dumnezeu să facă așa ceva? 4 copii..
I: Frați mai aveți?
M.C.: Nu, nu mai am pe nimeni. Acum au murit toți. Fetița pe care a născut-o a murit la două săptămâni că n-a avut cine s-o îngrijească. A murit, de foame a murit, Dumnezeu știe. Da’ am văzut-o când a murit. Când, da, a murit și … și-acum o văd pusă pe pragul ușii într-un sicriu, o păpușică. Și cum era îmbrăcată o țin minte. Și a venit și a luat-o și a adus-o la cimitir. Ce i-a făcut, nu mă întreba pe mine. Asta este copilăria, copilăria, propriu-zis… de-acum începe răul și nesiguranța și întrebările pe care le puneam și pe care le pun și acum. Și fac comparație, de ce-a trebuit așa, fac comparație. Ca să vezi, niciodată n-am avut și eu de-asta.
Mi-am un dorit așa de mult un cerc, de-ăla de care se jucau copiii, n-am avut niciodată; o minge, n-am avut niciodată, ei și multe și multe, și patine, și de-astea, dar ce nu-ți cere un copil? După aceea, dar cine era să mi le deie, am fost crescută unde am fost crescută.
Și cu cine, și cine s-a oferit, cred că a fost o înțelegere aici de am ajuns eu unde am ajuns și mulțumesc lui Dumnezeu că am ajuns acolo.
I: Dar unde ați ajuns?
M.C: La orfelinat. Fratele meu era la școală, la arte și meserii, l-a scos de-acolo și l-a dat la un tâmplar care avea atelier. L-a dat acolo și același om a fost și tutorele nostru. Era un om harnic, era un om gospodar. Și cu colegii lui fratele, lui tatăl meu, tatăl lui era la CFR, era revizor de vagoane, dar el s-a început ca revizor de vagoane și a început ca fochist la locomotivă. Și datorită felului de a fi, pesemne muncitor, a avansat, acum revizorul de vagoane cu facultate, atunci era cu șapte clase primare. Deci ce diferență era, a fost apreciat și-apoi cine era la Rusei, că eu am avut noroc că am avut o memorie și vizuală, și auditivă, și toate le-am prins, ce era discuție la ăi mari, am prins și eu, și le-am ținut minte și le țin minte și acum. Eu nu uit nimic. Aia pe mine mă doare și mă roade.
Și a intervenit la CFR la București, acolo la direcție nu știu pe unde, pe fratele meu l-au lăsat acolo la meserii și pe mine și pe sora mea ne-a internat la orfelinat. Nu spun că a fost rău, că bătaie luai… Acuma cred că mai rău bat în orfelinat copii. Nu m-a bătut nimeni pe mine, nu m-a.. eram blajină, eram cuminte.
Dar mă culcam seara și spuneam că poate visez că nu mai este mama. Și așa au trecut anii, au trecut anii. N-am ieșit mare lucru, dar mi-am câștigat bucata de pâine cinstit și modest.
Și spun eu că am auzit, nu de mult, o colegă de serviciu, așa de frumos a vorbit despre mine, încât eu am rămas surprinsă și-am spus: „Asta sunt eu care povestiți dumneavoastră?”„Da, doamna”. Eu n-am crezut că sunt așa, eu știu că n-am făcut rău nimănui, n-am vorbit de nimeni, am fost la locul meu, mi-am cunoscut situația mea, și intelectuală, și de zi cu zi, în rest, viața a mers înainte. La 16 ani eram la Chișinău, am plecat că au venit rușii.
I: Unde v-ați născut?
M.C: La Focșani. De la Focșani am ajuns la orfelinat la Burdujeni. Și de la Burdujeni am fost transferată cu școala la Chișinău. Când au veniti rușii, a trebuit să plec. Unde să pleci când n-aveam nici mamă, nici tată, nici nimic. Am plecat tutorele meu care era, unde era fratele meu ucenic acolo. De-acolo m-am dus la București și m-a repartizat la școală, la Pia Brătianu, la Școala Normală Pia Brătianu. Am terminat și am fost repartizată, împlinisem 18 ani, și de la CFR până la 18 ani, erai matură, nu te mai întreținea statul cu nimic. Și unde să mă duc? Unde să mă duc? Directoarea de cămin era într-adevăr directoare, doamnă, directoară, doamnă, era. Era severă, dar era foarte atașată, chiar dacă nu era sinceră, dar știa datoria ei care trebuie să fie. Și ea m-a anunțat pe mine că s-a expirat ajutorul de la CFR. Ce să fac eu, ce să fac? Nu mă pricepeam nicicum să mă descurc, unde să mă duc? Și ea-mi spune, zice „Vino la București să vorbim”, m-am dus la București și ea spune „Uite, este școală de stenografi și dactilografie și să te înscrii acolo să faci niște cursuri”. Dar de unde bani? De unde bani? Ea nu putea să-mi dea că și ea era refugiată și cu copiii ei. Și a fost, așa au fost, toate s-au legat.
În gară, când veneam m-am întâlnit cu sora unei colege de bancă chiar, care era cu fratele ei. Era primar, avea Dreptul făcut, și zice „O, ce bine că ne-am întâlnit, să stai la hotel cu Luci”, cu sor’sa. El avea treburile lui pe unde avea. Și am stat la hotel cu Luci, cu doamna directoare mi-a spus ce mi-a spus, acum și zâmbesc de treaba asta. Zice.. când m-am dus a doua zi, nu era acolo, dar zic „Dar unde-i Luci?”, zice „N-a reușit la facultate și-a plecat acasă”. Ăsta.. eu îi spuneam Nene.. zice „Și-acuma ce faci?”, „Uite așa, așa”, zic, „N-am bani de taxă” erau 3000 de lei parcă, era o sumă mare. Dar el zice „Păi dar la 18 ani, 19…” aproape 19 ani, că 19 ani am avut la doamna directoare, stăteam acolo, zice „De ce nu te măriți?” „Ăăă” zic „Cu cine să mă mărit? Nu mă mărit”, cică „Cu mine”, „Îîîu” zic, dar eu râzând așa „Nene, eu sunt săracă, dar nu mă vând” Era mai mare cu vreo 17-18 ani, nu știu cât. Și-atuncea scoate bani din buzunar și-mi dă bani pentru taxă. „Dar eu când să-i dau, nene, când ți-i dau înapoi?”, „Când ai să poți.” Așa om bun. Deci una care mi-a o mână a fost directoarea, al doilea a fost Nenea.
M-am dus și-am plătit taxă și-am urmat 6 luni de zile. Venind la Focșani la fratele meu care locuia în Focșani, căutam serviciu. Credeam că dacă am absolvit, toată lumea o să-mi deschidă ușile. Eu, copilă, eram o copilă. Și păream o copilă la vârsta asta, nu eram încă cizelată. Eram un copil. Se uitau la mine, cred că le era și rușine de mine. Și mergând pe stradă așa îngândurată „Ce să fac eu? Ce să fac? Unde să mă duc să-mi câștig și eu o bucată de pâine?” Nu-mi venea în minte că puteam să mă duc la Inspectoratul Școlar să-mi iau o repartiție ceva ca învățătoare suplinitoare. Mă întâlnesc pe drum cu fosta mea educatoare care mă știa de la 5 ani. Când mă vede zice „Ce faci?” și eu îi spun „Uite nu-mi găsesc și eu un servici”. Zice „Vino la inspectorat” și m-a repartizat ea. A umblat și mi-a aranjat un loc de învățătoare suplinitoare într-o comună de lângă Focșani. Tot ea a fost cea care intervenit pe lângă Inspectorat să mă aducă de la țară la Inspectorat, și cu ocazia asta să și scriu la mașină, și am intrat pe pâine, datorită la a treia persoană care era fosta mea învățătoare.
Dacă m-am dus la București, unde să stau? Că n-aveam unde să stau, nici bani n-aveam. Și directoarea zice „Stai la mine până faci școala, nu plătești nimic, stai la mine până termini”. N-aveam rude, fratele meu și el era sărac, era un simplu meseriaș, nu veniseră încă rușii, era mai mult concentrat, nevasta născuse un băiețel. Și am stat la fratele meu o perioadă de timp până a făcut ea niște lucruri așa mai urâte.. ca între … Și mi-am găsit gazdă și aici, și acolo, unde-mi plăcea, unde nu-mi plăcea. Și am întâlnit o familie care lucra tot în prefectură, ca să nu încurc. Ăăă, acolo au venit rușii. Așa. Au venit rușii, eu lucrat încă la inspectorat, așa. Și-au venit rușii. Și eu dacă lucram cu armata, la inspectoratul extrașcolar și prim militar țineam de armată, șeful de acolo era un colonel, și-a fost prefect. Și m-am dus la el și i-am spus situația, că ce să fac, unde să mă duc și eu dacă acum s-a desființat prim militara și veniseră rușii. Dumnezeu să-i dea sănătate. A dat dispoziție la prefectură și m-a angajat la pretură, am bătut la mașină, secretară, ca un fel de secretară la pretor. Și-a fost foarte bine, foarte bine m-am descurcat.
În timpul ăsta, o doamnă de la alt serviciu, nici nu știu unde lucra doamna Rădescu, zice, îmi spune mie că … vedea că eu tot schimb gazdele, că nu-mi veneau conveneau toate, zice „Vrei să te muți undeva? Hai că te duc eu undeva bine.” Și a spus și la familia asta. Aveam 20, cred că aveam 20 de ani acuma. Și m-a dus la familia asta. Aveau trei copii, trei fetițe, niște oameni extraordinari de buni și de cumsecade. Așa m-au primit în casa lor ca pe propriul lor copil, nu copil, că și ei erau tineri, dacă aveau fetiță de două luni de zile. Așa m-am atașat de oamenii ăștia, de felul lor de a fi, de oameni cinstiți, corecți, buni. O dată nu mi-au spus du-te mai încolo. Și-am rămas acolo cu ei. Și-am fost prietenă cu ei, acuma sunt cu fetele lor. Fetele lor.. cea mare are 78 de ani, astălaltă Mirela are 75, iar cealaltă mica are 73. Aia mare a fost asistentă, astălaltă a fost profesoară de fizică și matematică, astălaltă mică, arhitectă. Le-am iubit ca pe copiii mei. Și în ziua de astăzi sunt atașată de ei și ei de mine. Și cu asta se încheie partea.. viața mea când … dacă eu am stat la ei și am avut asigurată mâncarea, o plăteam, și chirie și tot, n-am avut nicio discuție cu ei.
I: În ce oraș era?
M.C: În Focșani, în Focșani. Între timp ea era turdeancă, el era focșănean sau constănțean, nu știu, dar stătea în Focșani. Și-mi spune mie … ea a vrut să se întoarcă la Turda de unde era ea, de unde erau și părinții. Și fratele ei era subprefect de Cluj și i-a făcut rost lui, bărbatului, Maria i-a făcut rost la o fabrică particulară Solvay, nu știu dacă ai auzit, chimică, e mare fabrică în străinătate, și în Turda era Solvay. Și a făcut rost acolo de contacte, era licențiat în asta și a putut să intre ușor. Și când să se mute ei, îmi spun ei, zice „Monica”, că ei așa mă alintau Monica, zice „Tu, Monica, hai și tu la Turda cu noi, cu copiii și cu asta.” Eu aveam, ce zici, stăteam, trebuia să rămân în casa lui bunica, că bunica, așa-i spuneam și eu mamei lui. Și m-am dus cu ei la Turda în concediu, după m-am întors la serviciu. Dar îmi spune într-o zi „Tu Monica, ia încearcă și tu la Solvay”. „Eeeei, cine se uită la mine?”, „Încearcă!”. Eu nu șțiam, nici nu știam unde este, era cea mai mare fabrică, cea mai renumită fabrică, numai elită era acolo. Nu intra oricine. Și cum să se uite la mine? Cum să se uite la mine? Și m-am luat cu o cumnată de-a lui Maria. Zic „Hai cu mine că nu știu unde să merg.” Am mers și când am plecat de la ei și-am spus „Dacă nu vin până la ora 3 înseamnă că m-am aruncat în Arieș”, dar eu așa în glumă am spus. Și m-am dus și am intrat la director și așa i-am povestit frumos așa cum povestim. M-a întrebat cum m-am născut, cine sunt părinții, ce nu știe. L-a chemat pe consilier, așa se spunea, consilierul care era, un fel de … mare, o responsabilitate mare, profesor de matematică era ăla. Dar așa m-au primit de parcă … nici să mă înjosească, nici să mă ridice nu știu pe unde, dar am văzut că au o admirație. Și-am dat un examen. Și la un moment dat zice să fac un tablou, o lucrare. Și am făcut-o și am predat-o. Zice „Vii mâine dimineață să-ți dăm răspunsul”. Dar ce examen? Era și matematică, și română, și geografie, așa de mare, așa de mare, un fel de cultură generală. Și a doua zi când m-am dus, domnul N. îmi spune zice „Du-te la caserie să iei banii pentru lucrare. Că așa a trimis-o la București”. „Dar eu n-am făcut-o pentru bani”, dar sinceră am fost, nu că am jucat teatru.
Zic „Eu n-am făcut-o pentru bani”. Și el s-a uitat așa la mine când vedea că sunt săracă așa, eu banii ăia îi refuz. Zice „Atuncea bine, te duci la Focșani, iei acceptul de la sindicat și aștepți răspunsul”. Și am stat iulie, august, și în septembrie primesc telegramă să mă prezint la servici. Și m-am prezentat. Și-am lucrat acolo. Draga mea, nu că e laudă, este felul cum ar trebuie să se comporte și în ziua de astăzi oamenii. Eram o copilă, aveam 20 de ani, directorul avea vreo 45 de ani directorul general, știu eu cât avea. Nu trecea înaintea mea, îmi deschidea ușa și-mi spunea sărut mâna. Așa era respectul, doamnă.
Zic când m-am dus acolo mi-a înghețat sângele în vine, zic „Vai de mine, parcă toți au înghețat, parcă au înghițit un stâlp de telegraf”. Toți erau sobri, nu existau cafele în … acolo, nu exista lux în asta. Te duceai pe stradă, te îmbrăcai, dar trebuia să ții seama cum ești îmbrăcat și cum te comporți. Aveai de la director și până la portar, toți aveam halate albastre pe noi la serviciu. Nu exista. Eu nu m-am rujat și nu m-am asta până la 26 de ani când eram măritată deja. Nu, doamnă, era o sobrietate extraordinară, dar erai și răsplătit, doamnă. Erai răsplătit pe funcția pe care o ai, pentru ce … Eh, asta pe mine m-a transformat într-un fel… am fost mai sobră. Mi-am ales.. n-aveam un prieten. Erau fetele. Altă colegă de la altă fabrică „Tu” zice „Toată ziua, tu n-ai să te mai măriți niciodată, toată ziua târâi fetele astea după tine”. Nu simțeam nevoia, că deja începuse un pic un pic lumea să fie mai detașată.
Veniseră rușii, venirea lor a fost grea, grea a fost și riscantă. Trebuia să fie tare tare puternică, să nu… nici să zâmbești. Veneam de la serviciu și era seara. Și-i spuneam lui domnul pretor „Domnul pretor mă duc acasă că-i seara”, că aveam serviciu și dimineața, și după-masa, nu ca acuma după 3 ore, după 8 ore pleci. Și rușii erau pe stradă.
Vai de mine, ieșeam o dată, erau după mine doi ruși și s-au luat după mine. Și-am fugit, am fugit, și cum a fost strada, ei erau în spatele meu cum fugeam, am dat colțul, dar casa unde stăteam era a doua casă. Și ei n-ajunseseră să vadă unde intru. Și eu am intrat în casă și m-am lipit de gardul de-acolo. Așa am stat lipită, eram și sub un pom. Am stat lipită și ei când au văzut că nu mai … au scos pistoalele și trăgeau, dar eu am stat cuminte acolo și am ieșit.. era foarte riscant, foarte riscant era.
Am stat cu.. chiar în casă că .. în altă cameră … ooofff … și gazda era bolnavă, s-a îmbolnăvit de reumatism, nu știu ce-avea și-a dus-o la spital. Și eu, în ușa care dădea la el, într-o sală așa, am pus un dulap. Și el, de unde o fi știut el că doamna, gazda e plecată, că a venit pe alăturea și a venit la mine. Și eu ce să fac? Ce să fac? Am chemat-o.. am spus că mă duc până la vecina să mănânc ceva, dar țin minte că a venit la una, nu mai știu cum o chema, avea două fete. Și m-a luat și a venit să mă controleze. Și-am sărit când am plecat la ea, am sărit și peste geam și peste gard și m-am dus la ea. Haaaa, Doamne Doamne. Ca după aceea, avea doi băieței care fugiseră de-acasă. Tare era, tare era riscantă viața.
Și-acolo la doamna aia, am rămas acolo peste noapte. Și ea avea doi ruși și adusese și o rusoaică. Ce făceau acolo…beau și urlau și asta. Ei erau separați, dar unul dintre ei era profesor, că am văzut că era deștept, dar ținea pasul și ăla cu restul care era acolo. Ne-a spus să nu ieșim din casă, dar nici n-am ieșit din casă. Am stat în pod, ce-am stat cât am stat în pod. După aceea ne-am dat jos, o trimeteam pe aia mai mică care avea vreo 12-13 ani la mamă-sa, că a luat-o și pe mamă, pe gazda noastră acolo să petreacă și ea. Într-un sfârșit a plecat și cum dormeam noi în camera asta la sora ei, aud pași după casă. Pași, așa, și deschide geamul și cineva se uită. Așa de tare m-am speriat, am căzut cu plapumă cu tot am căzut jos. M-am lipit de geam, de cum era geamul așa. Ăla când m-a văzut că cad, m-a prins de mână și-am leșinat. A sărit ăla m-a luat și m-a trezit. Era … parcă Grigore..Grig.. ceva , nu mai știu.. și m-am trezit.
Numai groază aveam când îi vedeam. Vai, ferească Dumnezeu, ferească Dumnezeu. Cu nemții, nu. Cu nemții puteam.. veneam de la serviciu, cu fetele de la cinema, nici nu ne dădea nicio atenție, nu nimica, erau la locul lor. Dar cu ăștia am pățit-o rău de tot. Și ne-am dus, când au venit rușii, gazdele astea unde am stat o bucată de timp la părinții, era brutar el, erau oameni cumsecade, cumsecade oamenii. Și a spus că „Unde mâncăm noi, hai să mănânce și Monica”, că stăteam singură, plecaseră toți. Și mi-era frică de ruși și a venit și m-a luat acolo la ei, am mâncat acolo, mergeam la serviciu împreună. Dar când au venit rușii, eram la ei și plecaseră la o mănăstire, la Cotești lângă Focșani. Au plecat acolo și eu am rămas singură. În capătul casei, acolo într-o cameră, erau nemții care plecau, care se retrăgeau. Rușii erau … la barieră erau. Și nemții-mi spun mie „Mamă, plecat..” eu eram supărată și plângeam, ce fac eu singură, unde mă duc, nu știam dacă ăia vor să mă ia și pe mine la mănăstire. Și-a venit unul dintre prietenii noștri care eram așa … comun un grup, era ofițer locotenent și-a venit și zice „Tu ce faci?” Păi zic „Unde ce să fac?” „Hai cu mine că merg, te duc la mama” care era tot la mănăstire acolo. Și m-a luat și am mers acolo la ei. Și am stat… am stat din august până în octombrie, cam așa am stat acolo cu ei împreună, n-am stat la mama lui, am stat cu familia asta și cu fetele. Și am încărcat bagajele să vin la Foșcani înapoi. Eu n-aveam loc, ce era acolo, stăteam pe marginea căruței. Și pe loc…pe acolo ne-am întâlnit cu … cu un rus numai era, nu știu. Nu m-a văzut pe mine că eram la coadă. Și căruțașul a dat bice la cai să plece și ăla m-a văzut. Și fugea după… dar eu dintr-o dată m-am urcat acolo și-a început să împuște.
Am ajuns acolo la Focșani. Ce-am mai făcut, nu mai știu. Mi-am căutat o gazdă. Așa..și pe urmă, până la urmă dacă m-am stabilit la Turda, a fost foarte bine. Mi-am văzut de serviciu așa. În 41 m-am măritat.
I: Cum l-ați cunoscut pe soțul dumneavoastră?
M.C: Acolo. Am lucrat și el a fost aviator. Oh, îmi pare rău că n-ați venit să vă arăt. 4 ani a luptat pe front, are și diplomă, decorație, are decorație. Așa. A terminat pe urmă și cu armata. În 47, da. Doi ani de zile a stat acasă că n-avea unde să se duce. Și a venit la Solvay, deja se naționalizase acuma. Și a putut să intre mai ușor, că nu mai era Solvay, erau Uzinele Chimice. Și m-am măritat. Era un om serios, un om la locul lui era, la 31 de ani nu era un copil. Și n-a fost o dragoste…era un fel de respect. Așa era. Mă întreba o doctoriță „Cum a fost soțul? Bun sau rău?” N-a fost nici mai rău, nici mai bun ca alții. Totul este.. depinde și de soție.. eu am avut foarte mult… mi-am dat seama pe parcurs că ce-am avut calitate, să spun așa, dată de natură, am avut răbdare. Și că de la 5 ani să te descurci singur și să gândesc, și să judec pe Dumnezeu. Că dacă ar exista, de ce nu mai sunt ăia doi covrigi? Nu? Că fac comparație.. și-acuma spun de ce n-au mai venit? Este ceva durere care nu se poate nici explica, nici reda, nici reda, nici înțelege, de nimeni care nu a trecut prin astea.
Mmmmm, iar cu rușii îți spun, ce-a fost pe front, nu știu, că el era pe front, dar el a încercat să-mi spună mie ce era acolo.
Războiul nu iartă pe nimeni, că ești combatant sau ești ce ești, nu! Războiul este egal în răutate și în egoism. Și ăla care zici că ți-e prieten, și ăla suferă, și ălălalt suferă, și ăla suferă, și ăla suferă. Fiecare. Nu există dreptate. Cine a inventat.. asta este. Războaie au fost de când lume, nedreptăți.
Duși bieții oameni din Basarabia duși acolo în Rusia, care au murit, care au supraviețuit, așa. Din Ardeal, iar la fel, răud de tot. Auzeam că le tăiau sânii, dar și-ai noștri.. și le punea sare. Dar și-ai noștri făceau dincolo aceleași răutați. Războiul este egal în răutate. Că am întâlnit și ruși extraordinar de buni și nemți extraordinar de corecți și de buni. Dar omul e și așa, și așa. Nu știi pe cine să acuzi și ce să povestești. Soțul meu a încercat să-mi povestească, că a avut o prietenă, o iubită și el, de vreo 16 ani, care i-am pus fotografia și acum în sicriu. Care a iubit-o pe rusoaica aia. Și mi-a povestit de ea. Aoleu, eu nu eram geloasă nu. Dar de război i-am spus „Te rog frumos nu-mi povesti. Nu-mi povesti”.
A încercat odată să-mi spună cum a asistat la o execuție și așa mi s-a făcut de rău și-am spus „Nu, te rog, nu-mi povesti că nu pot să suport. Tu știi ce înseamnă durerea? Cum? Pe copilul ăla…” că erau niște copii, nu? În timpul războiului nu erau oameni bătrâni la război. „Îl așteaptă poate o mamă, îl așteaptă familia… și îl împuști? Pentru ce? Că cineva vrea război?” Viața a fost foarte grea, foarte, foarte grea, foarte grea. Numai cine este egoist și cu caracter puternic, să n-aibă niciun pic de sensibilitate. Ăla nu-și dă seama ce-a fost războiul, ce-au fost comuniștii.
Pe mine, că dacă am ajuns până aicea, trebuie să spun și taina asta, nu participam la ședințe la ei. Eu am crezut, că venea câte unul, eu am avut foarte mare încredere în comunism. Eu am crezut ca în religie, că dacă ai două cămăși, una o dai la cel care n-are. Aia era poveste. Și vine unul la mine în birou unde lucram și-mi dă o hârtiuță cu ce să spun eu la ședință. Eu stăteam așa pe partea asta „Vezi de treabă”, zic „Da’ ce eu nu știu ce să vorbesc dacă vreau să vorbesc?” Eu credeam că ăia care vorbesc în timpul ședinței, care iau cuvântul, că de la ei vorbesc, nu că ți se impune. Ăăăă, închideam porțile și ne spuneau balivernele lor. Ridica în slavă pe cutărică și pe cutărică, și pe asta. Aaai zic, nu este ceea ce am crezut eu că este comunismul.
Eram și bolnăvicioasă și odată vine bărbată-miu de la serviciu și zice: „Tu, a spus de la partid să te duci până la ei” „Ei” zic, „Ce-o să-mi facă ăia?” Și mă duc. Când m-am dus, stăteau la o masă parcă erau la cina de taină, era o masă lungă învelită în verde. „Tovarășa C, de ce nu veniți la ședinte?” Dar eu de colo, deșteaptă, că zic, câteodată și deșteptăciunea strică, dar nu mi-a stricat, dar într-o parte sigur mi-a stricat. Zic: „Nu vin fiindcă m-ați dezamăgit”. Dar ei au.. era una dintre… se uită la mine și zice „Și cum v-am dezamăgit?” „M-ați dezamăgit, cum vreți să spun? Cuvântul este singular!” „Și de ce nu vă dați demisia?” „Păi dați-mi o hârtie că vi-o dau” Și-mi dă o hârtie. Îmi dă o hârtie și scriu acolo că cer să fiu exclusă din partid, să mă dea afară din serviciu. Cine ar fi îndrăznit așa ceva? Eram a doua pe regiune. Am pus-o „Poftim” și-am plecat. Nici bună ziua, nici nimic, am plecat. Mă duc acasă, bărbată-miu zice: „Tu” zice „Știu eu, ai făcut bine? Tu ai făcut bine că așa ți-a spus inima, dar gândește-te. Acuma ce-ai să faci? Ieși din servici”.
Eu eram și în concediu medical. Când am venit la serviciu, mi-a desființat postul și n-am mai avut serviciu 8 ani și jumătate, n-am avut serviciu. Am trăit numai din salariul lui bărbată-miu. Să plătesc chirie, să plătesc mâncare, să plătesc medicamentele pentru mine, pleurezie avusesem, am fost rău bolnavă. Și am dus-o așa 8 ani și jumătate. Și s-a mutat bărbată-miu cu serviciul la Govora, s-a deschis o fabrică la Govora, de.. tot produse chimice. Eu, cucoană. Toate nevestele erau la servici, știu eu ce făceau și alea pe-acolo. Și venind pe drum de la Govora, fusesem la niște cunoștințe, un coleg de-al lui, ne întâlnim cu inginerul șef, venea și el nu știu de unde. Și se atașase așa că am pornit pe jos, nu în drum, că aveam cu ce merge. Și a găsit G. să-mi spună „Doamna C, toate nevestele sunt la serviciu, dar dumneavoastră de ce stați acasă?” Eu, ce să fac, zic, mă risc: „Domnul G, uite care-i treaba” și i-am spus povestea asta cum mi-am dat eu demisia. El a rămas așa.. zice „Hmm, faceți o cerere, mi-o aduceți mie. Nu spuneți la nimeni.” Și mă bag .. când trebuia să faci cererea și acolo dacă ești membru de partid sau nu trebuia să.. „Și acolo ce scriu?” „Trageți o linie”. Dumnezeu să-l odihnească. Și mă duc cu cererea. Și am intrat în servici.
Ce crezi că m-a pus să fac pentru prima dată? Să copiez niște traduceri de obiecte din astea, așa, cum se lucrează acolo. Și-am făcut-o și pe-asta o lună de zile. În timpul ăsta mi-a înființat bibliotecă tehnică. Nu mă pricepeam…dacă îmi spunea careva „Îmi trebuie și mie un act de la obiectul nu știu..” Nu știam ce e aia obiectul. Până m-am priceput eu că obiectul era o secție anume. Nici ăia nu-mi explicau, nici eu nu știam, și-am stat acolo. Nimic nu făceam. Cine venea îi spuneam „Domnul inginer, care-i ăla? Care vă trebuie? Luați-l de-acolo.” Că nu știam. Ca în timpul ăla să rămân și însărcinată. Și-mi era rău, mi-era rău, nu mai puteam. Și după ce-am plecat eu, a venit un control că cine a făcut treaba asta, dar nu au mai putut să facă nimic, că născusem.
Ei, și asta a fost. Pe el l-a detașat la Onești că acolo era combinat mare, că aicea n-avea ce face, era pe investiții. L-a detașat acolo, m-a luat și pe mine acolo, murise și copilul.
Eh, a fost o tragedie mare, mare. Copilul a făcut, la două luni de zile a făcut meningo-encefalită, eu nu mi-am dat seama, adică nimeni nu și-a dat seama. Nu se făcea atunci RH-ul și eu am aveam RH-ul negativ. Și mi-a murit copilul. Am încercat și a treia oară, a treia oară era mort în mine. Așa că am rămas fără copii. Primul.. mi-a fost foarte rău, foarte rău mi-a fost. Și … n-am mai vrut.. copil..a murit… A fost viața așa…să spun…cu răbdare. Cu răbdare și să privesc toate, să le primesc pe toate. Nu cu îngăduință, cu revoltă, dar fără să mă mănifest, fără să mă manifest cu revoltă.
De-acolo de la Onești, s-a îmbolnăvit bărbată-miu de stomac. Avea o secție foarte grea și a cerut aurit/audit cu care am lucrat toți la Govora. Erau membri de partid de-ăștia, dar membrii de partid erau așa și de fațadă. Și-au venit la el la Onești să-i ceară să vină la Govora înapoi acolo. Nu la Govora, la Slatina, începuse Slatina. Așa, să vină la Slatina. Și m-am dus la directorul general, n-a vrut să-i dea voie. I-am spus „Domnule, dați-i drumul să plece că e operat de stomac” Și nu vroia să-i dea drumul așa, că avea nevoie de el. Și într-un târziu i-a dat drumul și m-a trimis pe mine să văd unde vrea, la Craiova sau la Slatina? La Craiova trebuia să facă naveta, la Craiova la Ișalnița, la Slatina, aici era biroul, aici era casa. Și i-am spus „E oraș mic și frumos, da, e liniștit cu 20.000 de locuitori”. Acum ce, e mare. Și m-am dus acolo și m-am dus acasă și i-am spus „Uite, ăsta este sfatul meu, să mergem la Slatina”. Și-am mers la Slatina și acolo am rămas 18 ani. De-acolo a ieșit la pensie.
I: Știți ce mă gândesc. Ați trăit în zonă mai de oraș într-un moment.. când a fost colectivizarea.
M.C: Da, colectivizarea m-a chemat odată, eram la serviciu. Stau să mă gândesc, că era, nu sigur, cred că nu aveam serviciu, nu, nu. Și mă cheamă pe mine la partid, la partid, da. Era unul, P. îl chema. Mă duc la ei, mă întreabă una alta. Au văzut că aveam o cruciuliță, cu toate că nu sunt, o primisem, nu sunt religioasă. În sfârșit. Și ei mă întreabă pe mine că… dacă aș face ceva pentru partid. Zice „Aveți cruce…”. Eu o văd cum era afară, o iau și o bag și zic „Dar ce? Nu este recunoscută crucea? Este recunoscută biserica” Și după aceea n-au mai văzut-o, am pus-o înăuntru în bluză. „Dar dacă partidul v-ar cere să faceți un sacrificiu, l-ați face pentru el?” Dar eu zic „Depinde ce” „Păi, de exemplu, să mergeți prin sate să propuneți pentru colectivizare?” „Ce să fac? Să-i lămuresc să treacă la colectiv?” Eu mă uit .. „N-aș face așa ceva” Zic „Eu sunt o copilă. Cum să mă duc la oameni care au muncit pentru ce au. Cum fac eu treaba asta?” Dar se uită la mine, zice, „Atuncea te duci la școala de partid…” că vorbeau așa, ei nu prea au respect, să spună să vorbească frumos, „La școala de partid, să lucrezi acolo”.
Mă duc acolo, ce să fac eu acolo? Erau doi și vorbeau așa de urât că ce-ar face, că nu știu ce. Eu am tăcut din gură, îmi vedeam de ce-mi dăduse de lucru acolo la mașină. Era sâmbăta. Și după-masă când am văzut că se întunecă, eu am plecat, dar el zice, obraznicul ăla îmi zice „Dar mâine la ce oră veniți?” „Dar cum să vin mâine? Dar mâine e duminică, duminica este recunoscută.” Dar zice.. n-a mai spus nimica, eu am plecat, sigur că nu m-am dus. Lucram la… uite vezi, asta e interesant lucru, mai uit și eu, dar povestind, le spun așa cum le-am uitat. Zice, luni mă duc. Când mă duc îl întâlnesc pe P. pe sală acolo. Stai că mi-a spus parcă, ăla mi-a spus „Vezi că te așteaptă P.” și m-am întâlnit cu el pe sală. Și când mă vede zice „Du-te la servici. Nu mai avem nevoie”. Zic, ale lui, o plecat, m-a șocat că trebuie să mă duc eu acolo unde sufletul nu-mi cerea mie să mă duc acolo. După aia a fost cu… i-am dat și hârtia și am spus așa. După ce am dat hârtia, știu eu, să fi fost poate că, cred că, când s-a discutat au venit fel de fel de ai lor să mă lămurească pe mine să renunț la…
I: Voiau să vă convingă să renunțați la demisie.
M.C: Da, da, la demisie. Fiindcă nu s-a mai întâmplat așa ceva. Numai un bătrân, nu știu cine a fost, eu eram al doilea. Nu s-a întâmplat așa ceva: o mucoasă… că eram totuși o mucoasă, aveam 20 și ceva de ani, nu s-a întâmplat așa ceva, să vină bărbată-miu acasă. S-a făcut ședință să mă dea afară din partid. Ce crezi că? Pentru ce mă dădea afară din serviciu? Primul – am fost crescută la pension. Așa înțelegeau ei orfelinatul, pension. Al doilea – că merg la biserică. Al treilea – că sunt hipersensibilă. Ce-a vrut să spună că ăsta e un defect? Dar mi-am pierdut serviciul opt ani și jumătate.
Am trecut prin multe, multe. Probabil asta m-a ținut în viață sau știu eu. De bolnavă am fost foarte bolnavă, foarte bolnăvicioasă am fost. Adică nu eram așa ca să stam la pat, am fost și operată de mai multe ori. Și, cum se cheamă, și cezariană, și era să mor atunci. Dar am trecut și nu știu cum, nu știu cum am rezistat. Zău, nu știu.
I: Cum simțiți așa trecerea timpului?
M.C: Nu știu, stau și gândesc și mă întorc, și le iau de la început, și fac comparație, și judec, îi judec, domnule, îi judec așa cum ar trebui să fie. Să nu fie așa. Dar nu pot să mă exprim.
I: Dacă ar veni un tânăr să vă ceară un sfat de viață, ce i-ați zice?
M.C: Da, trebuie să fie foarte disciplinat. Trebuie să fii foarte disciplinat, nu să o iei aiurea. Să înveți. Eu, cât am fost tânără, acolo la Solvay, eu am învățat de la cei din jurul. Nu m-a educat nimeni, eu am furat, am furat. Și vedeam cum se poartă ăla, cum se poartă ăla, așa vreau să fiu și eu. De exemplu, la bunica, bunica, mama era a lui Aurel, bărbatul lui Maria, o vedeam cum dimineața se scoală, exact cum fac și eu acuma, se spală, se piaptănă și după aceea începe treaba. Gospodărie. Să fii modest, frumos îmbrăcată. Chiar spunea și la serviciu de mine, nu făceam lux, dar eram frumos îmbrăcată și curată.
I: Vă mulțumesc că ați împărtășit cu mine toate lucrurile astea. Multe învățăminte de tras.
M.C: Și eu vă mulțumesc că ați avut răbdare. Cu toate că astea sunt… Îmi spunea mie cineva, foarte apropiat, că de ce nu scriu toata asta. Și-am spus „nu scriu fiindcă nimeni n-ar crede.”