Muzeul Memoriei se construiește în fiecare clipă cu acele amintiri personale pe care fiecare dintre noi le păstrează și le transmite mai departe fiecărei generații. Spune-ne amintirea ta, iar noi o vom așeza cu grijă pe harta/timeline-ul ce spune povestea despre cine suntem.
1
2
3
Ești aproape să începi prima zi a expoziției digitale Adolescența în comunism: anii ’70 și ’80. Te reținem doar un pic, să-ți povestim un pic despre contextul cercetării și ce urmează să vezi.
Din punct de vedere politic, perioada respectivă este marcată de intensificarea și sedimentarea cultului personalității lui Nicolae Ceaușescu. Istoric, cultul personalității a început să-și arate colții pe 6 iulie 1971, odată cu discursul dictatorului în fața Comitetului Executiv al PCR, care a marcat totodată sfârșitul perioadei de modestă liberalizare din anii ’60. Iar acest lucru s-a răsfrânt asupra tuturor aspectelor vieții: propaganda s-a înăsprit, măsurile luate de Securitate la fel, ideologia neo-stalinistă la fel, cenzura odată cu ea, iar cultura, în toată dimensiunea ei, a avut de suferit.
În acest context, copiii de mai ieri au devenit adolescenți. Au iubit, au suferit, au făcut muncă patriotică, au stat la cozi, și-au jurat dragoste nemuritoare peste o savarină împărțită la cofetărie, au ascultat radio și s-au furișat la cinema, ținându-se de mână.
Au mers în concedii cu părinții sau prin tabere, unii dintre ei fiind destul de norocoși să poată ajunge chiar și în străinătate.
Au navigat perioada de dinainte să devină adulți așa cum au știut sau putut mai bine, și au trăit neștiind că, în mai puțin de 20 de ani, regimul care părea totul va deveni nimic.
Am încapsulat și vom păstra în Muzeul Memoriei această perioadă sub forma unui jurnal, care conține interviuri, bucăți din ziare, fragmente de viață, reclame, cărți și voci care redau, împreună, experiențele de zi cu zi ale adolescenților de atunci. Nu știm dacă există vreo concluzie, dar te îndemnăm ca, indiferent de vârsta pe care o ai, să privești adolescența prin ochii lor.
Începem?
Surse foto-colaj: România Pitorească, 1977 (nr. 1-12) 1977-05-01 / Scînteia Tineretului, ianuarie 1975 (Anul 31, nr. 7967-7991) 1975-01-06 / Scînteia Tineretului, ianuarie 1975 (Anul 31, nr. 7967-7991) 1975-01-06
„Iarna mergeam cu sanie, vara cu biciclete. Alergai până nu mai știai de tine, până picai de obosit!”
(E.V., n. 1963, București)
Dragă jurnalule,
De ce n-am începe cu o vacanță, căci lansăm expoziția chiar în perioada ei cea mai lungă – vacanța de vară pentru adolescenții de acum?
Pe vremea adolescenților de atunci, vacanța arăta un pic mai diferit: dacă aveai oportunitatea să poți să ieși cu ai tăi în străinătate, dura luni întregi până să obții aprobare. Pașapoartele nu stăteau niciodată la tine, ci la Securitate. În rest, în vacanțe se bătea țara în lung și-n lat, cu trenul sau mașina, cu clasa sau părinții, la munte sau la mare, în tabără, hotel sau la cort.
La radio se asculta Baccara – poate nu îți este atât de cunoscut numele trupei spaniole, dar cu siguranță ai auzit cel puțin o dată „Yes Sir, I Can Boogie’’.
Când adolescenții își petreceau vara pe litoral, puteau asculta șlagărele vremii la Festivalul Național de Muzica Ușoară de la Mamaia, probabil cel mai longeviv festival local.
Sursa: Youtube.
„În vacanțe mergeam în câte o tabără și în rest acasă, mai ales că n-am avut rude în provincie și bunici la țară. În rest stăteam acasă, la plimbare, la ștrand, la jucat volei, badminton, la mers cu patinele cu rotile, citit.”
(R.X., n. 1967, București)
„În fiecare an mergeam la mare, în concediu și stăteam la cort pentru că nu aveam bani de hoteluri, dar era fain. Cumpărase tata un cort mare, mare, mare… A fost plecat un an de zile în străinătate… și când a venit cu dolarii aduși de acolo, a venit și a cumpărat un cort cu intrare, cu fereastră! Și ne întindeam acolo la mare. Eram noi cu butelia mică, cu oalele după noi. Făceam mâncare, mai și mâncam în oraș, ieșeam seara la restaurant. A fost foarte bine! Nu exista an să nu mergem la mare în concediu…”
(C.M.G., n. 1962, Piatra Neamț)
„Era vestita tabără de la Năvodari, de pe litoral și mai erau tabere în zonele de munte, foarte multe. În tabără era un regim în care te disciplinai. Acolo nu stătea nimeni să-ți spună, ca acasă: Spală-te pe dinți sau… erai obligat să le faci: dimineața te trezeai la o anumită oră, la oră fixă… În timpul zilei erau programe educative, nu făceai orice voiai. Tabăra dura între 10 și 14 zile. De fapt, chiar erau tabere și de o săptămână, în funcție de cum te lăsau părinții, cum erau dispuși să plătească. Erau prețuri modice. Chiar… se spunea că cei mai puțin avantajați se duc în tabără. În rest, mai mergeau cu părinții în vacanțe.”
(A.D., n. 1962, București)
„Ai mei își făceau concediile afară din țară, câte o lună, cu Dacia. În Franța, în Italia, cu cortul… Marea majoritate primea acceptul dacă cerea cu niște luni înainte, scriai o cerere, scriai și traseul. Depuneai cererea la locul de muncă, probabil ajungea la securist. Securistul făcea o vrajă, nu știai ce făcea, probabil se ducea și cerea aprobarea pe linia lui și dacă prezentai garanții, dacă erai ok din punctul lor de vedere, primeai viza. În ’67, ’68, ’70, ai mei au plecat în afară și nu erau securiști. Adică se putea pleca, dar trebuia să aștepți, să ai răbdare, să planifici cu luni de zile înainte. După care s-a terminat pentru toată lumea, nu numai pentru nemembri de partid. Când nu s-a mai putut pleca decât în țările din blocul comunist, am fost cu ai mei până în Cehoslovacia, tot cu cortul – evident, tot așa, anunțai înainte că ești plecat din data de în data de, pe ce traseu, și îți trebuiau vizele respective, dar acolo le obțineai repede.”
(D.D., n. 1960, București)
„În liceu, de exemplu, mi-ar fi plăcut să călătoresc. Aveam o colegă ai cărei părinți lucrau în Ministerul de Externe și care fusese, în școală, în Japonia, în Anglia și Franța și mi se părea extrem de interesant și nedrept: de ce nu putem și noi?! Dar știai că n-ai voie, știai că nu ți se dă pașaport, în momentul în care începeai să te gândești la asta simțeai că te gândești la ceva interzis.”
(M.C., n. 1968, București)
„Mi-aș fi dorit să călătoresc în străinătate! Dar nu se putea… În primul rând pentru că era foarte greu să obții aprobare ca să ai pașaport. Pașaportul era un act care… nu stătea la tine în casă sau în buzunar, ci la Securitate. Nu aveai voie să călătorești decât în țările comuniste, o dată la doi ani, dar ca să poți să ai pașaport trebuia să dovedești, că ai familie, că ai un salariu sau un venit pe familie, un venit mai mare de o anumită sumă. În al doilea rând mai era o condiție: să nu ai rude plecate, căsătorite în străinătate. Majoritatea care plecau, fugeau.”
(O.D., n. 1964, Piatra Neamț)
Stațiunile pe care le știi deja, descoperite în filmări dintr-o perioadă pe care e posibil să nu o fi trăit. Indiferent de vreme, în plin sezon sau spre sfârșit, adolescenții din acele vremuri se bălăceau, jucau fotbal pe plajă sau se bucurau de ultimele noutăți de pe litoral.
Sursa: Arhiva TVR.
Surse foto-colaj: Almanah ScinteiaTineretului_1983, p. 86 / Almanah Scînteia Tineretului 1984, p. 83
„Noutățile ajungeau la noi foarte greu – dacă ajungeau!”
(O.D., n. 1964, Piatra Neamț)
Adolescenților din perioadă li s-au întâmplat multe lucruri cu greu de înțeles chiar și pentru adulți: cenzura a devenit mai aprigă, dublată de opoziția care își dorea alt destin pentru cultura românească. Educația a virat și mai mult înspre propagandă, cu multe materii infuzate de discursul și ideologia de partid. În sport, s-au născut legende.
„Se dădeau pe sub mână efectiv cărțile de Marin Preda, de Marin Sorescu. Cărțile autorilor contemporani nu le găseai decât dacă aveai o cunoștință la o librărie și dădeai un ban în plus, că altfel nu le vedeai. Vitrinele librăriilor erau pline de cărțile lui Ceaușescu, mai ales când era an de Congres. Bine, în rafturi în interior erau și alte cărți, dar marea majoritate erau cărți românești. Carte străină foarte greu găseai și numai autori clasici, așa cam până prin anii ’50. Autorii de după anii ’50 erau foarte clar cenzurați.”
(O.D., n. 1964, Piatra Neamț)
„Am avut șansa la Casa de Cultură a Studenților să văd filme deosebite, capodopere. Era acolo un instructor metodist, cum se numea pe vremea aceea, care avea grijă și ne dădea filme care nu se dădeau decât în regim restrictiv la cinematecă, unde aveau acces numai oameni care erau favorizați în perioada aia. Chiar ne-a adus un film care era interzis pe vremea aia și la următoarea proiecție, cu alt film am văzut câțiva ofițeri de la Securitate – de fapt, nu erau greu de recunoscut, deși veneau în civil, să vadă ce se întâmplă acolo, la noi. Cineva „a ciripit” că se aduc filme care nu erau permise în perioada aia. Și, bineînțeles, au nimerit la un film care nu era chiar atât de deranjant.”
(A.D., n. 1962, București)
„Când veneam seara de la școală și ușa la bucătărie era încuiată și storul tras, știam că se ascultă Europa Liberă.”
(L.M.I., n. 1967, Pașcani)
Dacă nu ai prins perioada, ai fi surprins să afli că, uneori, radioul era un semn de rebeliune, pentru că acolo prindeai Radio România Liberă. Se asculta pe ascuns, cu storurile trase, iar uneori adolescenților chiar le era interzis să participe. Ascultă și tu emisiunea „Magazin de varietăți duminical” din 1983 din Arhiva Radio România Liberă despre China: Un cod al bunelor maniere.
În perioada în care adolescenții noștri traversau această etapă, filmele și Cenaclul Flacăra erau la mare căutare. Filmele se urmăreau la cinema, Winnetou fiind la mare căutare. Pierre-Louis Le Bris, actorul francez care a dat o față personajului fictiv Winnetou, devenise idolul adolescentelor din acea vreme. Unii răsfoiau cotidiane precum Scînteia Tineretului sau poate câte un almanah. Și că tot v-am spus de Cenaclul Flacăra, trebuie să înțelegeți despre el că era un fenomen cultural. Concerte, seri de poezie, ba chiar și partide de fotbal, cenaclul fondat de Adrian Păunescu făcea adolescenții să suspine, să se distreze, să danseze și să viseze chiar să facă parte din el.
Flacăra, aprilie 1976, p. 291
Almanahul Sănătății 1984, p.30
Bilet cinema Panoramic, sursa: Familia Durican
Steagul Roşu, ianuarie 1970 (Anul 25, nr. 5259-5282)
Scînteia Tineretului, septembrie 1976 (Anul 32, nr. 8484-8509)
„Numai că era strictețe și nu exista să nu fac o temă…din punctul meu de vedere cred că generația noastră e una foarte conștiincioasă. Asta este o caracteristică a ei. Am fost învățată să respect niște reguli și dacă e o regulă, să n-o calc.”
(C.M.G., n. 1962, Piatra Neamț)
„Între noi, în adolescență, nu a fost hărțuială, nu a fost respingere, nu a fost judecată. A fost o atmosferă foarte bună în clasă, chiar dacă nu eram chiar toți echipă, eram bisericuțe, dar niciodată nu ne-am agresat unii pe alții… așa cum se întâmplă astăzi între copiii. Asta a fost diferența.“
(D.M., n. 1967, Piatra Neamț)
„Am fost educați foarte strâns, să facem exact ce ni să spunea. Dacă se spuneai să stai pe un scaun, acolo să stăteai. Educația asta de a asculta de cei mari, că ei au întotdeauna dreptate. Nu puteai să îi contrazici, nu puteai să protestezi.“
(E.V., n. 1963, București)
„În perioada comunistă meseria cea mai căutată era cea de inginer, regimul stimula învățământul tehnic. Învățământul umanist era marginalizat. Erau puține locuri la liceele filologice. Toată politica de atunci era îndrepta către domeniul industrial, nu se discuta de altceva.“
(C.P., n. 1966, București)
„În clasa a IX-a, am avut doi colegi care au vrut să treacă la sârbi, înot, Dunărea. În vacanța dintre a IX-a spre a X-a toată școala a făcut un careu, vreo opt sute de copii și i-au scos pe copilașii aceia doi, săracii, în față. I-au lăsat și repetenți. Cred că erau cu un an mai mare ca noi. I-au înfierat acolo, în fața noastră, a tuturor, ce lucru groaznic au făcut. Iar noi ne miram de curajul lor căci noi nu eram genul care să îndrăznim să să facem așa ceva.“
(C.M., n. 1970, București)
„Ca pioner aveam acele costume cu cravată, cu inel la cravată, cu beretă pe cap neagră, cămăși albe și fustițe plisate noi și băieții pantaloni negri. Și niște curele, speciale, care aveau stema patriei, în față. După ajungeai UTCist în liceu. Aveam o uniformă de gărzi patriotice albastră.”
(R.M., n. 1962, Craiova)
„Blugii erau considerați o încălcare a codului vestimentar. În anii ’60-’70 a fost mai extremă situația. Știu că aveam profesori care ne povesteau cum îi alergau pe stradă să le taie cu foarfeca blugii. În general erai considerat neserios dacă te duceai la școală sau la liceu așa, dacă n-aveai uniforma, și te trimiteau acasă, dar nu mai era o chestie condamnabilă… adică nu-ți dădeau nicio sancțiune, nici nu te mai alerga nimeni. Cred că la un moment dat, pe la sfârșitul anilor ’80, s-au produs și România blugii Zimbru, care n-arătau a nimic, nu puteau concura cu blugii din străinătate.”
(M.C., n. 1968, București)
„Eram înnebunită s-o văd pe Nadia. Știam despre ea, discutam la școală. Au fost mame care au pus numele copiilor după ea.”
(D.R., n. 1962, sat Cărpiniștea, Buzău)
Unul dintre cei mai mari sportivi din istoria mondială, Nadia Comăneci, s-a născut în Onești, în 1961. Un calcul rapid ne spune că la Olimpiadă din Montreal, în 1976, avea 15 ani. Să iei primul aur din istorie la gimnastică din istoria modernă a sportului a fost transformat într-o mare realizare a statului. Dincolo de asta, a devenit idolul multor generații, începând cu cea în care a obținut această performanță.
„Am stat lipiți de televizor. Ne-a bușit plânsul când a luat zece.”
(D.D., n. 1960, București)
Surse foto-colaj: Dolgozo No Csalad iTukor, 1980, p. 97 / Almanah Scînteia Tineretului 1981, p. 127 / Cinema, mai 1983 / Almanahul Femeii 198,1 p. 64
„Era altă viață, era mult mai puțin haotică, mult mai previzibilă.”
(D.D., n. 1960, București)
Coada era omniprezentă în viețile adolescenților de atunci: te așezai la coadă sau mergeai la magazine zilnic, nu întotdeauna pentru că aveai nevoie de ceva anume, ci pentru că încercai să vezi ce se putea cumpăra. Dar chiar și cu genul acesta de necunoscute, viața era previzibilă: știai la ce să te aștepți, îți știai programul, știai ce ai voie să faci și nu, cum să te îmbraci și, uneori, știai chiar și ce ai voie să gândești sau nu. Știai chiar și pe cine poți să iubești și cum ar trebui să îți manifești iubirea: cuminte, printr-o ieșire în parc sau la cofetărie.
„Am trăit normal, n-am avut peste normal, nici sub normal. Sigur că nu aveai acces la bunătăți ca acum, dar pentru noi a fost foarte normal să mănânci o pâine cu untură și cu ceapă verde. Sau să adunăm din pădure ciuperci, iar bunica să facă tocană. Și de stres nici nu se vorbea în vremea aia că nu se cunoștea termenul.”
(A.M.B., n. 1962, Sighișoara)
„Exista Cico, care era un soi de Fanta produs de industria de la noi. Apoi erau niște băuturi copiate după Coca-Cola. Quick-Cola se făcea dintr-un praf cred că, de aia îi zicea quick, că era preparare rapidă, și Si-Cola, Ro-Cola… erau diverse versiuni din apă acidulată, sifon cu un colorant și o aromă. Bineînțeles că n-aveau același gust cu Coca-Cola, dar alea erau.”
(M.C., n. 1968, București)
„Îmi aduc aminte programul de reciclare. Erau niște centre improvizate pe lângă complexurile comerciale și te duceai cu traista și îți dădeau banii. Dar nu aveau capacitatea mereu să primească cât se ducea. Puteai să te duci și să te întorci cu ele înapoi. Și la fabrici nici nu le spălau bine. Pe vremea aceea sticlele de bere și de ulei erau amândouă de jumătate de litru. Iar la fabrică se duceau la grămadă. Nu era o regulă să se țină cont și dacă nu le spălau bine, se simțea. Luai berea și avea gust de ulei!”
(A.D., n. 1962, București)
„Mergeam în magazinul Unirea, în fiecare zi, după ce terminam liceul, în care intram cu religiozitate în speranța că se găsește ceva interesant cum ar fi: ciorapi de nailon, deodorant etc… Și stăteam cu toții la coadă, fete, băieți și cumpăram toți. Chiar dacă băieților nu le trebuiau ciorapii, ne dădeau nouă ciorapii. Iarăși celebrul deodorant Farmec 16. În fiecare zi aproape, intram în acel magazin și în speranța că se va găsi ceva bun, interesant care nu se găsea și să fim salvatorii familiei.”
(C.M., n. 1970, București)
„Era o iubire, așa, mai cuminte, mai reținută. Eram foarte controlați de părinți. Asta era mentalitatea atunci.”
(A.D., n. 1962, București)
„Idilele se înfiripau la ceaiuri, că așa să numeau atunci. Ele nu se întâmplau în discoteci, ci în casele fiecăruia dintre noi.”
(C.G.T., n. 1963, Cluj-Napoca)
„La ceaiuri nu se bea ceai, se bea cico sau câte o bere. Dansam toată noaptea. Când a fost perioada majoratelor, mergeam toată clasa, eram 38. Îmi amintesc că am plecat o dată la un coleg tătar. Ne-am dus cu ultimul autobuz, am plecat dimineața, la cinci, cu primul.”
(F.V., n. 1969, sat Petroșani, Constanța)
„Când eram în liceu, părinții unora, inclusiv tata, plecau în străinătate și veneau cu discuri. Noi îi instruiam ce să cumpere, uneori știam exact, alteori le ziceam Întrebați acolo care sunt cel mai bine vândute și veneau cu LP-uri. LP-urile se plimbau pe la toți, înregistram pe ce aveam și scriam toate cuvintele, pentru că toate LP-urile aveau și versurile, mapele erau duble, aveai povestea formației, cuvintele cântecelor, și acum știu cuvintele de la aceste muzici. Ascultam și mult disco, fără disco nu te duceai la petrecerile de zilele colegilor.”
(D.D., n. 1960, București)
Pe vremea aceea, orice avea un (supra) preț. Pentru că, deși lucrurile costau ceva anume, mai trebuia să dai și ciubucul extra, care, uneori, ajungea să fie aproape dublu față de prețul inițial afișat. De la ulei până la aragaz, banii zburau în stânga și în dreapta pentru ‘favorul’ pe care ți-l făceau vânzătorii: să îți dea produse mai bune sau să îți păstreze o cantitate mai mare sau să îți pună deoparte ceva ce aveai neapărată nevoie.
Sursa foto: Familia Durican
Surse foto-colaj: Almanahul Femeii 1981, p. 25 / Cutezatorii 1978 p. 593
„Trăiam ca într-un borcan de sticlă cu capac.
Aveam voie să știm doar ce ni se permitea.”(C.G.T., n. 1963, Cluj-Napoca)
S-au scris foarte multe despre propaganda vremurilor: cărți, articole, păreri. Și tocmai de aceea, ne-a interesat mai mult să aflăm chiar din amintirile celor care au trăit perioada cum se simțea propaganda pentru ei. Cum au interiorizat tot ce li se spunea și cum văd propaganda acum, la mai mult de 50 de ani de când au trecut prin asta. Adolescenții din acea vreme trebuiau să știe întotdeauna ce a mai făcut Ceaușescu, cu ce se mai laudă țara; primeau informații doar de la profesori și părinți, iar ziarele și televiziunea transmiteau doar linia partidului unic. Dar cea mai mare problemă era că una se spunea, și altfel arăta realitatea pentru oricine nu era absorbit cu totul de discursul public.
„Îmi amintesc cu groază de orele acelea de informare politică, cred că în liceu. O ținea dirigintele și trebuia să vorbești, dacă îți venea rândul, despre ce mai făcuse Ceaușescu în luna aia și trebuia să aduci din ziare de tot felul să te documentezi.”
(C.G.T., n. 1963, Cluj-Napoca)
„Dacă te învăța cineva să te duci la o bibliotecă, însemna că ai acces la cărți, dar în rest alte informații, doar cele pe care le primeai de la școală. Dacă aveai noroc să ai niște părinți cât de cât citiți și informați, se mai întâmpla ceva, dar altfel erai un copil crescut în comunism care mai mult nu știa despre lumea asta decât știa.”
(L.M., n. 1969, București)
„Mergeam la aeroport, când venea nu știu ce președinte și stăteam acolo, înghețam, în uniformele alea, de plastic, să dăm flori. Sau la Sala Polivalentă pe un traseu și era un frig de mureai și trebuia să stai foarte subțire îmbrăcat, ca să treacă Ceaușescu, în vizită.”
(G.R., n. 1967, București)
„Eram deja în I.C.S.L.F și eram contabil. Sub noi era magazin, al întreprinderii noastre, legume-fructe și la un moment dat urma să vină în vizită Tovarășul pe Calea Victoriei, că acolo era sediul. Și au venit două camioane imense de marfă care s-au descărcat și s-au aranjat… Cum vezi acum legumele în supermarketuri: lucioase și frumoase. De regulă, în magazine nu apucau decât să se descarce, se vindeau imediat, în două ore nu mai era nimic! Și mai venea cineva de la Partid și ne spunea: Nu, mutați alea din partea aia în partea aia… Și a doua zi dimineața am mers la serviciu și ne-a îmbrăcat în vânzătoare pe cele mai tinere și când a fost vizita, am stat vânzătoare în magazin. Nu a intrat nimeni altceva decât delegația, după care ei au plecat, magazinul s-a închis, marfa s-a încărcat… și ne-am văzut de treaba noastră. Ne-am dus înapoi în birouri.”
(C.G.T., n. 1963, Cluj-Napoca)
„Erau tot felul de minciuni. În primul rând cultul personalității, deșănțat. Era vizibil că n-avea cum să fie Nicolae Ceaușescu atât de inteligent, cinstit și bun și nici Elena Ceaușescu. Partidul nu conducea țara într-un fel care să facă să fie bine oamenilor, asta era vizibil. Erau tot felul de minciuni care erau legate, de producția industrială, agricolă, despre bunăstarea poporului, ni se spunea că avem tot ce ne trebuie și de fapt era foarte clar pentru toată lumea că nu avem.”
(D.M., n. 1967, Piatra Neamț)
Nu e greu de înțeles că propaganda, pe lângă distorsionarea zilnică a realității, se baza și pe elogii și cuvinte bombastice la adresa realizărilor partidului, cum ar fi: cea mai rodnică perioadă, mândrie, glorie, aspirații fierbinți, devotament, opera de edificare a viitorului scumpei noastre premii, vaste planuri de dezvoltare economică și socială a țării. Toate, exprimate de Ziua Armatei, în 1974.
„O săptămână înainte ne pregăteam, mergeam la defilări. Dar era frumos până la urmă, știi? Făceam parte din detașamentul de pionieri când eram mai mici.”
(C.M.G., n. 1962, Piatra Neamț)
„Strigam tot felul de slogane. Mergeam înrolați acolo cu detașamentul. Era cultul personalității lui Ceaușescu. Care nu știu dacă și-a dat rostul până la urmă, dar se pare că și acum a revenit în unele țări…”
(C.M.G., n.1962, Piatra Neamț)
„Ne adunau și ne puneau să repetăm pasul de marș sau ce aveam pentru paradă. Asta însemna să stăm două, trei ore pe zi, în cursul dimineții și îmi amintesc că ne aduna undeva prin centru sau pe o stradă limitrofă, la noi pe Alexandru Cel Bun, pe la Poșta Veche și repetam de câteva ori pasul de defilare. Uneori aveam și ceva îmbrăcăminte anume, poate un maieu cu culoarea galben sau roșu sau albastru. Asta era obligatoriu de făcut. Era bine să aranjezi să nu te pleci în concediu în perioada asta că nu erai foarte bine văzut.“
(D.M., n. 1967, Piatra Neamț)
„În adolescență am fost doar la deschiderea Palatului Pionierilor. Eram, cred că, a IX-a. Ne-au dus în uniforme, a fost un frig, am stat acolo ore, jumate de clasă s-a îmbolnăvit.”
(C.M., n. 1970, București)
Surse foto-colaj: Flacăra 1977, p. 234 / Magazin, ianuarie-iunie 1977, Colecția Andrei Berinde
„Mama avea o grijă, să nu i se spargă vaza de cristal.”
(C.M.G., n. 1962, Piatra Neamț)
Suntem aproape de sfârșitul călătoriei noastre prin adolescența petretremurtă între anii 1970-1980, dar vom acorda două zile din parcursul nostru unuia dintre cele mai marcante evenimente naturale din istoria recentă: cutremurul din 4 martie 1977. Cutremurul de 7,4 grade pe scara Richter s-a petrecut într-o seară de vineri, la ora 21:22 și a durat în jur de 55 de secunde. Replicile, deși mici în comparație cu magnitudinea inițială, au continuat după miezul nopții, sâmbăta.
Regimul s-a folosit de cutremur pentru a demola clădiri care, deși integre structural, îi erau incomode, cum e cazul Bisericii Enei din stânga blocului Dunărea sau fostul sediu al Uniunii Artiștilor Plastici.
Mai mult de 11.300 de răniți, peste 1500 de morți (din care majoritatea în București), 35.000 de locuințe prăbușite sunt rezultatele cutremurului.
Vei afla cum a fost văzut cutremurul prin ochii adolescenților de atunci, dar vei afla și mai multe despre impactul lui.
„La nouă și douăzeci și două de minute a început să se zgâlțâie blocul, iar mama a strigat...”
(E.V., n. 1963, București)
„Ca să ies de la mine din cameră și să ajung în holul de la intrare, trebuia sa merg pe un coridor lung… am mers exact cum mergi pe un vapor în furtună, așa se mișca blocul! Am ajuns în hol, din bucătărie se auzeau oalele cu mâncare, borcanele și sticlele din cămară care cădeau, și un zgomot înfiorător, un vuiet… pe care nu pot să-l descriu. Tata cotrobăia într-un dulap după lanternă, ținându-se cu mâna de clanța de la ușă pentru că nu puteai să stai în picioare, trebuia să te ții de ceva, atât de tare se mișca. El cotrobăia după lanternă pentru că știa că n-o să mai fie curent, și vroia să fie pregătit, din dulap cădeau diverse lucruri peste el, până la urmă a găsit lanterna. După ce s-a terminat, tata a zis: Rămânem aici, nu ieșim pe scară! Mi-a zis: Îmbracă-te cu ceva, ieșim afară; Nu, zic, nu pot să ies nicăieri că am extemporal la matematică. N-o să uit niciodată ce a spus: Nu o să mai ai niciun extemporal”
(D.D., n. 1960, București)
„Îmi amintesc vuietul acela care se auzea… Era un sunet sinistru, nu era ceva natural, se auzea parcă din pământ și era senzația aceea că nu se mai termină…”
(G.R., n. 1967, București)
„Mă culcasem destul de devreme și în momentul în care a început cutremurul, tata a dat semnalul, mama s-a mobilizat imediat… și a venit și m-a târât, efectiv, din pat. Am simțit vibrațiile acelea, ale cutremurului. Noi stăteam la etajul 2. Toată lumea a ieșit, buluc, pe scări… și în momentul în care am ajuns în stradă, de pe la toate blocurile, toată lumea plângea. Și, bineînțeles, că și noi am plâns. Nu pentru că plângea lumea, ci pentru că a fost acea spaimă. Nu îmi amintesc cum de s-a întâmplat să putem să stăm în mașină. Știu că la un moment dat am intrat în mașină pentru ne-a luat un frig foarte pătrunzător și am mai stat și în mașină. Am stat toată noaptea afară pentru că era frica de a reintra în bloc. Eu am simțit foarte puternic cutremurul și coborând pe scări, pentru că mi se părea că se învârte tot blocul. Adică, a fost atât de mare impactul, încât era balans pe scări. Lumea nu era pregătită, lumea nu știa ce trebuie să facă. Ne-am considerat norocoși și atunci ne-am pus problema dacă se va mai întâmpla… ce avem de făcut și a început și la școală să ni se spună de tocul ușii, să ni se spună de sub o masă, să ni se spună să nu folosim liftul.”
(A.T., n. 1963, Iași)
„A fost cutremur, îndepărtați-vă de clădiri... repetau la radio.”
(M.C., n. 1968, București)
„S-a terminat cutremurul, am ieșit… La ora 11 noaptea am auzit primul banc: În 1907 s-au răsculat țăranii că vor pământ și în 1977 s-a răsculat pământul că vrea țărani. Bancurile au apărut foarte repede.”
(O.B., n. 1958, București)
„Am stat în fața blocului ce am stat, acuma cât era să stăm? S-a ajuns la concluzia că gata, hai să urcăm că asta e… și am început să urcăm, și a fost… o chestie foarte simpatică a vecinul nostru de palier, care a zis: Lăsați-mă să urc eu că am în casă o sticlă de coniac. Nu aveau oamenii coniac în casă, decât cine știe cum făcuse rost de el și îl avea și el acolo pentru zile speciale. Și a zis: Dacă nu s-a spart sticla de coniac, vă dau să beți la fiecare câte un păhărel, și așa a făcut!”
(L.M., n. 1969, București)
Poate nu ai mai văzut niciodată imagini de la cutremur, sau le revezi acum. Pentru cei care au trăit acele vremuri, probabil că e greu să și le scoată din minte. Clădiri mototolite ca o foaie de hârtie, mașini avariate, camioane care strâng rămășițele și străzi sau bulevarde pe care le cunoști, dar nu știai că, atunci, conțineau mai mult dărâmături.
„A doua zi dimineață ne-am trezit și n-am mers la școală. Asta a fost deja interesant, ne plăcea că nu mergem la școală, dar, pe de altă parte, eram speriați fiindcă vedeam toți adulții din jur erau îngroziți, cine se ducea în oraș venea și povestea ce s-a întâmplat: că s-a dărâmat blocul Dunărea, că s-a dărâmat blocul Scara.”
(M.C., n. 1968, București)
„Țin minte așa, senzația aia de groază… undeva la distanță, n-o vedeai… Nu vedeam decât că nu era curent, că nu era apă, se raționalizase apa, țin minte că ai mei umpluseră toate oalele, erau în bucătărie pe mese, pe aragaz… oale cu apă, că nu știai când va mai fi apă potabilă, dacă nu mai e potabilă… o mulțime de temeri. Și, după aia, țin minte că atunci când am mai ieșit din casă să mai mergem prin oraș vedeam locurile unde au fost clădiri, mai erau încă dărâmături. Ne-au scos după aia, cu școala la niște șantiere unde erau dărâmături, să încărcăm în camioane cărămidă. Erau ziduri făcute praf și toată cărămida trebuia să o încărcăm în camioane, o recuperau.”
(M.C., n. 1968, București)
„La radio era o muzică de înmormântare care mă stresa fiindcă nu mai circulau mașini. Erau zvonuri tot timpul că au căzut diferite blocuri. Prima zi n-am stat decât pe acasă, încercând să facem ordine, să adunăm cioburile, să vedem ce a căzut, ce s-a spart. Erau multe date peste cap… În colțul străzii noastre era blocul care a căzut și tot ce a fost acolo căzut, au venit autoritățile și au cărat în curtea școlii. Erau borcane de murături întregi. Și ideea era să elibereze bulevardul ca să poată circula… Au cărat la început cu mâna… După aceea au venit cu lopețile. Știu că se auzeau la un moment dat – băteau oamenii, cum au rămas băgați acolo, în betoane, băteau în perete și s-au dus… cu grijă să-i scoată de acolo…“
(E.V., n. 1963, București)
„Bunica își făcea probleme pentru ceilalți copii pe care îi avea și care locuiau în București, în cele din urmă am aflat, și după acel cutremur, pentru că se vorbea foarte mult despre decese și copiii care au rămas orfani, foarte multă presiune am pus pe tata de a adopta o fetiță, o fată. Bineînțeles că nu s-a concretizat pentru că era și destul de dificil, dar îmi amintesc că în mod constant îi spuneam lui tata să meargă să adopte o fată.”
(M.B., n. 1967, Titu, Dâmbovița)
„Sâmbătă m-am prezentat la liceu și am aflat că părinții unui coleg sunt îngropați la Colonade. Pentru că la prima oră n-a venit nici un profesor, am făcut un fel de ședință în clasă, și am ajuns la concluzia că trebuie să plecăm, să ajutăm la dezgroparea părinților lui M.G. Iarăși, fără să avem nici cea mai vagă idee sau să ne imaginăm, sau să avem vreo informație despre ce se întâmplă în cazurile astea. Ne-am îmbrăcat și când am ieșit din clasă, dinspre holul mare al liceului, unde erau cancelaria și conducerea liceului, a apărut directoarea L.R., o femeie extraordinară care a zis: Unde vă duceți? Cine părăsește liceul va fi exmatriculat, și a plecat. Noi am mai stat puțin și am ajuns la concluzia că nu vrem să fim exmatriculați și ne-am întors în clasă. Ne-au dat drumul, acasă, după o oră, nu s-au mai făcut ore. Nu vorbea nimeni despre cutremur, că fiind M.G. în clasă… Zece zile au săpat la blocul Continental, pe foarte mulți nu i-au mai găsit… și a trebuit să niveleze, să adune molozul și să niveleze, pentru că blocul ardea mocnit, avea centrală pe păcură și când a căzut blocul, centrala mergea și păcura a continuat să ardă.”
(D.D., n. 1960, București)
Mulți oameni s-au organizat spontan pentru a ajuta, mai ales în București, unde consecințele au fost extreme, mai ales în contextul unei pene de curent totală, care făcea imposibile comunicațiile.
După cutremur, în ziarele vremii erau afișate eforturile salvatorilor, dar și situația de pe teren. Din galerie, vei afla ce oraș a fost afectat în proporție de 80%, dar și care era situația în majoritatea orașelor. Vei vedea clădirile afectate, dar și camioanele care aduceau ajutoare înspre capitală.
Munca, ianuarie - martie 1977, nr. 1
Munca, ianuarie - martie 1977, nr. 1
Flacăra, martie 1977, nr.1
Munca, ianuarie - martie 1977, nr. 2
Flacăra 1977, p.233-233
Surse foto-colaj: Flamura, 24 ianuarie 1984 / România Liberă, 10 octombrie 1981
„Nu trăiam, doar supraviețuiam...
Asta este realitatea, de fapt, a acelor vremuri.”(L.M., n. 1969, București)
Am lăsat pentru ultima zi un capitol care avea să devină o realitate din ce în ce mai dureroasă pentru cei care au trăit acele vremuri: restricțiile. Spre finalul perioadei cercetate, ele s-au întețit: libertatea cuvântului era din ce în ce mai restricționată, orice interacțiune cu străinii era sever taxată, pentru a achiziționa alimentele de bază era necesar să stai la coadă sau să te trezești foarte devreme, iar toată lumea îndura temperaturile scăzute din case sau penele frecvente de curent.
„Era restricționată sever libertatea cuvântului. Adică nu spuneam ceea ce gândeam. Evitam să vorbesc pe larg ceea ce simțeam în legătură cu toate minciunile pe care le auzeam la televiziune. Am fost conștientă de minciunile astea, de mică, întotdeauna am avut o atitudine așa, distantă, nu m-a păcălit nimeni. Și când am ajuns mai mare, poate că în alte condiții aș fi vorbit mai mult, dar evitam. Nu mă temeam de vreun coleg sau nu am avut sentimentul vreodată că cineva dintre colegii sau prietenii mei ar putea să fie turnător. Era o stare generalizată, știam cât e bine să vorbești și atuncea tăceam.”
(D.M, n. 1967, Piatra Neamț)
„Tatăl meu era cadru militar și m-a rugat să nu vorbesc, de niciun fel, cu niciun străin. Sau dacă am vorbit, imediat trebuia să-i spun și el să raporteze pentru a nu fi trecut în rezervă.”
(C.G.T., n. 1963, Cluj-Napoca)
„Nu te puteai muta așa. În București puteai să vii doar dacă te măritai cu un bucureștean, care avea buletin, nu putea să vii.”
(D.R., n. 1962, sat Cărpiniștea, Buzău)
„După ’80, au apărut cartelele. Nu mai există carne. Am stat și eu la coadă, la un moment dat, nu pot să vă spun ce fel de carne primeai... ... o găteai pe aia, că știți cum e, dacă dai unei gospodine resturi, gătește ea ceva...dar erau niște resturi cu grăsime”
(D.D., n. 1960, București)
„Mama mea se ducea cu noaptea în cap la Oboerr. Acolo, la Hala Obor, era singurul loc în București unde mai găseai carne în anii ’80. „Găseai” dacă te duceai la primele ore și mama mea, săraca, deși avea o vârstă, pleca de la patru se ducea cu primul mijloc de transport care începea să circule Alții care stăteau în zonă, ajungeau și mai devreme. Și erau ușile alea imense, mari, ale halei care se deschideau spre exterior. Se aduna lumea acolo și când deschideau ușile alea imense, de oțel, veneau ușile alea peste ei. Mama mea mi-a zis că o dată era să fie strivită de mulțime, între uși și porți pentru o bucată de carne.”
(A.D., n. 1962, București)
„Câteodată stăteai la coadă toată ziua și nu apucai să iei nimic. Până ajungeai se terminau și ne întorceam înapoi acasă. Mama plângea… Carne, când se găsea, tot așa, era nebunie. Veneau din toate blocurile, se făceau cozi, se certau oamenii… Cred că noi am simțit-o oarecum indirect, că eram copii, mama în schimb a simțit-o… câte seri și nopți a plâns că nu găsea, nu știa ce să cumperi, cu ce să hrănești patru copii.”
(M.C., n. 1968, București)
„Trăiam cu teamă pentru că tata mai făcea rost de grâu extra când treiera, mai vorbea cu oamenii și mai goleau din buncăr, acopereau cu paie și mai venea cu câte un sac de grâu. Noi aveam o grădină moștenită destul de mare, unde puneam porumb și mai venea polițistul și spunea: Dacă număr cocenii lui N. crezi că ai fi umplut porumbarul numai de acolo? Nu zic că nu mai aducea și de pe câmp, mai lua și de pe câmp, dar vremurile te făceau să fii așa. Nu lua din lăcomie!”
(C.M.G., n. 1962, Piatra Neamț)
„Nu mai găseai carne. Erau pe rație, pe cupoane: ulei, zahăr, inclusiv pâine. Primeam la fiecare început de lună, pentru fiecare membru de familie, un număr de cupoane. Și erau cartiere din astea de blocuri unde erau mii de familii, deci erau cozi interminabile.“
(M.C., n.1968, București)
„Mama mea lucra în I.C.S.L.F și indiferent cât ar fi fost de lipsă, pentru noi nu a fost. Sunau gestionarii și spuneau: După-masă primim pui sau Câți îți opresc?”
(C.G.T., n. 1963, Cluj-Napoca)
„Intrai într-o alimentară și cineva care știe supermarketurile din ziua de azi, n-ar recunoaște o alimentară de atunci. Erau niște magazine terne, gri, șterse, fără nimic colorat, fără nimic vizibil, interesant. Era o sărăcie încât pe toate rafturile, în lungul magazinului, erau numai două, trei produse. Pe un alt raft găseai conserve de mazăre, de spanac. Zeci de borcane de muștar. Și, pentru că n-aveau altă marfă, puneau zeci, poate sute, de conserve și borcane de muștar.”
(A.D., n. 1962, București)
„Eu nu am avut lapte și îmi dădeau rețetă pentru două cutii de lapte pe lună. O cutie de lapte un copil o mânca în trei zile…. Două cutii îmi ajungeau o săptămână, nu o lună. Și țin minte că m-am îmbrăcat foarte frumos, am îmbrăcat copilul, m-am dus la policlinica respectivă de unde luam rețeta, am stat la rând, am intrat înăuntru, i-am pus copilul pe birou și i-am spus foarte clar: Mă întorc să-l iau când nu mai are nevoie de lapte praf, și am ieșit. A fost un gest de revoltă, de fapt, nu-mi abandonam copilul. E, în ziua aia mi-a dat rețetă pentru 40 de cutii.“
(C.G.T., n. 1963, Cluj-Napoca)
„Noaptea, ca să ne încălzim, tata punea pe flacăra aia minusculă de la aragaz o cărămidă refractară, și aia se încingea foarte tare și crea un oarecare aer mai cald”
(D.D., n. 1960, București)
„În ’83, ’84 și încă un an, parcă, înainte au fost ierni foarte friguroase și cu zăpadă multă și mergeam la facultate. Mergeam cu niște cizme cu apreschiuri în picioare, cu șuba în spate, cu mănuși și nu puteam sta mai mult de trei, patru ore, atât era de frig… că nu era încălzire sau era foarte puțină, și veneam acasă și acasă, în cameră la mine, erau 13-14 grade și peretele era mucegăit deja și aveam și plăpumi și saci de dormit.”
(D.M., n. 1967, Piatra Neamț)
„Trebuia să se trezească la trei sau patru noaptea ca să poată găti. Rețeaua de gaz nu avea suficientă presiune și ca să poată găti ceva trebuia să se trezească la o oră la care lumea dormea.”
(M.C., n. 1968, București)
„Am încercat să scriu cu o pufoaică de la tata de la serviciu, dar n-am reușit pentru că nu puteam să îndoi mâna… Atât de frig era încât la un moment dat, într-o dimineața, a intrat mama la mine în cameră să mă trezească și mi-a zis Aici miroase a mucegai, și când am dat patul la o parte, peretele era mucegăit pe juma de metru, salteaua putrezise.”
(D.D., n. 1960, București)
„Era iarnă. În iarna aceea s-a stricat conducta de gaz din cartier și tot cartierul a înghețat. Eu eram singură acasă și mai mă duceam la mama la spital, în fiecare zi mă duceam să o văd și să mă încălzesc. Pentru că în spital era îngrozitor de frig, dar nu atât de frig ca acasă. Acasă a ajuns ca temperatura să fie atât de joasă încât florile toate au degerat și s-a spart cazanul de baie. Și pentru că a curs apa prin casă s-a lipit covorul de parchet. Eu, între timp, reușisem să rezist cam o săptămână, în frigul acela, mi-am dat seama că nu se mai poate, dormeam cu două plăpumi și îmbrăcată în palton, în cizme și cu căciulă pe cap.”
(R.M., n. 1962, Craiova)
Deși discursul oficial dicta și încerca să convingă pe toată lumea că se trăia mai bine decât oricând, realitatea era total opusă. Sub ideea măreață a economiei făcută de patrie, fiecare individ suferea: de frig, de foame, de petrecut mare parte din seri în întuneric.
Majoritatea strângea din dinți și încerca să se descurce așa cum putea. După 1980, situația s-a înrăutățit, iar suferința, indignarea și dorința de schimbare s-au strâns, picătură cu picătură, până când Revoluția din 1989 nu a mai putut fi oprită. Oamenii voiau să fie liberi.
Scînteia Tineretului, 10 octombrie 1981
Scînteia, 28 octombrie 1980
Înainte, 16 iulie 1982
Scînteia Tineretului, 12 septembrie 1983
Flacăra, 8 octombrie 1982
Scînteia Tineretului, 13 octombrie 1981
România Liberă, 10 octombrie 1981
Disclaimer: Toate materialele din secțiunile audio și video se află stocate pe serverele originale, Youtube sau Arhiva Europa Liberă.
Proiectul nu reprezintă în mod necesar poziţia Administrației Fondului Cultural Național. AFCN nu este responsabilă de conținutul proiectului sau de modul în care rezultatele proiectului pot fi folosite. Acestea sunt în întregime responsabilitea beneficiarului finanțării.
Dacă ești interesat de subiect,
vezi și prima parte a cercetării.
